– Așa-i cum zici… Cînd te duci acasă, la părinți, n-ai voie să te duci cu mîna goală. Frate-miu mai mic obișnuia să ajungă acasă, la mama, la țară, numai cu sacoșa goală. Într-o zi a găsit de mîncare salată orientală cu mămăligă. Cum, mamă, n-ai pîine, a întrebat-o el pe mama. Iaca n-am, doar vii de la oraș, putea să ți se lipească de mînă o pîine. Și, de atunci, frate-miu ăsta mai mic s-a învățat minte. Femeia care spune astea e îmbrobodită cu un batic gros, de lînă, e îmbrăcată cu flanele tot din lînă, iar de sub broboadă privesc doi ochi pătrunzători, șăgalnici. E frig de crapă pietrele. Alături de ea e soțul – un bărbat zdravăn, care trage tot timpul din țigară. Îi cunosc, sînt mai vechile mele cunoștințe Romița și Săndel Macovei. Dar cel cu care femeia poartă „discuția” e tot un „piețar”. Aflu că-l cheamă Ion Irimia, de loc e din județul Brăila, satul Filipești, da-i însurat aici, la Bacău, cu o „fată de oraș”. Are două fete, iar nevasta e croitoreasă și lucrează la o firmă din oraș.
– Să-ți zic eu cum e la noi. Tata m-a sfătuit să mă însor cu o fată din oraș, să vadă lumea din sat cînd vin acasă, că vin de la oraș. Bă, mi-a zis el, faci astfel cinste familiei. Acu’ – de mai mulți ani – n-a mai fost pe acasă. Am ceva pămînt, partea mea e un hectar și jumate, îl folosește frate-miu mai mic, dar nu mi-a dat nici de o mămăligă. Eu m-am însurat aici și aici am rămas. Într-o vreme, mă duceam acasă mai des, să vadă lumea cine-s. Ăsta, Ion Irimia, e un bărbat la vreo 40 de ani, frumușel, da-i lipsește o groază de dinți și vorbește, mai mult, cu mîna la gură, să nu se vadă „lipsurile”. Muncește la un patron, vinde mere, ceapă și fasole. E vecin „de masă” cu Romița și Săndel și-și mai „țin locul”, cînd cîte unul dintre ei pleacă cu treburi. Ion are meserie bună, a lucrat ca lăcătuș la CFR, dar a fost dat în șomaj și s-a „reprofilat”. El și vecinii săi sînt oameni de la țară, cunosc treburile și obiceiurile și, dacă-i asculți, poți învăța multe.
– Eu, intervine și Săndel Macovei, cunosc omul după ochi. Dacă-l „ghicesc” necăjit, amărît, nici nu-i cer bani. Las’ să treacă de la mine. Dumnezeu îmi dă îndoit.
– Așa-i bărbatul ăsta al meu – sare Romița – și-ar da și cămașa de pe el. Dacă nu eram eu…
E ger și oamenii mai vorbesc să treacă timpul. Cumpărători nu prea sînt.
– Ziua s-a mărit. Vine ea primăvara. Și atunci va fi iar bine – spune Ion Irimia și gîndurile îl duc la satul său din județul Brăila, unde n-a mai fost de peste șapte ani. (Eugen VERMAN)
Lasă un răspuns