Amicul Vasile Blaj spune că are el un dinte pentru cei care vînd tărîțe de grîu și mălai. Tot așa spune și Aurica Bortă, femeia aceea cît un degetar care vinde, nimic altceva, decît borș la unitatea „specializată” din Piața centrală a urbei noastre. „Dinții” sînt „sacrificați” vizavi de prețurile produselor amintite, indispensabile în fabricarea acestui atît de familiar ingredient care e borșul. „A ajuns la șase mii tărîța, iar mălaiul la șapte mii. Și, nu m-aș mira să urce, că asta-i politica la noi, acuma” – spune, cu ciudă, amicul Vasile Blaj. Îl completează Aurica Bortă: „Eu consum, săptămînal, cam o sută de kile de tărîțe și cincizeci de făină de păpușoi. E tare scump”. Adevărul e că, cel puțin pentru noi, trăitorii din partea asta de țară, o ciorbă neînăcrită cu borș e ca o nuntă fără lăutari sau, ca în poveste, parcă ar lipsi sarea din bucate. În ce mă privește, mare consumator de ciorbă cum sînt, zic că borșul e ceva minunat. În anul trecut, aflîndu-mă prin Canada, mi-a sărit inima din loc atunci cînd, într-o „plaza”, la un magazin mai de mîna a doua, am citit, scris în limba maternă: „Vindem borș pentru români”! Ați ghicit: am și intrat în magazinul cu pricina, magazin ținut de către un conațional, și am cumpărat două pungi cu borș, pe care, în banii noștri, am dat circa cincizeci de mii. Ajuns acasă, adică la fiica mea, decepție: borșul numai borș nu era! Un lichid de culoarea borșului, dar un gust sălciu, în nici un caz acru, așa cum știu eu că e borșul adevărat. Atunci, mi-am adus aminte de amicul meu băcăuan, Vasile Blaj, și de „fabrica” lui de borș și abia am așteptat să ajung înapoi, în România și la Bacău și să cumpăr, cu patru mii de lei, un litru de borș. Dar, e-adevărat, am găsit borș, bun, gustos, dar i-am găsit și pe cei doi supărați pe prețurile la făina de porumb și tărîțe, la lemne și curent electric, etc. Și, culmea, i-am găsit și știrbi… (Eugen VERMAN)
Lasă un răspuns