Eugen VERMAN
Oriunde m-aș „învîrti” în marea piață a Bacăului, e imposibil să nu dau de o familie, două de oameni care, cultivînd, cu rîvnă și sacrificii, pămîntul, vin și-și vînd roadele aici. Iată-i pe cei doi Macovei: Romița și Săndel. Îi cunosc, de-acum: au fost muncitori lăcătuși, la „Mașini-Unelte” și, după ce au fost scoși din fabrică și făcuți șomeri, s-au apucat de agricultură. E un mod de a-ți salva viața! Norocul lor, dacă se poate spune așa, e că au plecat de la țară și s-au întors la țară. Acum cultivă de toate – de la ceapă la ardei gras și hrean – și-și cîștigă, în acest fel, existența… Alături – o altă familie: Crina și Lică Popa. Și ei, foști muncitori de uzină. Șansa vieții lor – pămîntul din satul natal Fundul lui Bogdan, comuna Letea Veche. În ce mă privește, am fost de multe ori în acest sat. Nu numai în documentare, ca ziarist, ci și ca… pescar. Pentru că aici se află o mare „baltă” – Balta Albastră – și doamna Ecaterina Ungureanu, mama vecinei mele, profesoara Elena – Iulia Zaharia, m-a „aprovizionat”, nu o dată, cu momeală vie pentru pești. Doamna Ungureanu e o bătrînă în fața căreia ai tendința de a te așeza în genunchi… Fiica ei, doamna profesoară Zaharia, e o femeie ce se bucură, pe drept cuvînt, de respectul nostru… Dar să revin la soții Popa: doi oameni care aici, în piață, sînt cunoscuți ca modești pălmași ai pămîntului. Ce înseamnă „pălmaș al pămîntului”? Întrebați-l pe bărbatul acesta solid și frumos ca un Hercule: „Pămîntul e viața noastră”! Așa-ți va răspunde. Și asta înseamnă totul… Dar aici, în piață, dacă urci „sus”, spre „lactate”, îl vei cunoaște – nu se poate altfel!” – și pe Ciprian Varariu. E un tînăr care îmi zice că fata aceasta frumoasă, de lîngă el, îi e soție, și-l cred. E un bărbat de 26 de ani, cu mustăcioară și gropițe în obraz, de loc din Rădeni, comuna Dragomirești, județul Vaslui, cu pămînt pe care-l cultivă părinții și frații, cu legume, mai ales, produse pe care ei, cei doi, le valorifică aici, în Piața cea mare a Bacăului. E căutat de cumpărători, mai ales că știe să „întreacă” la cîntar, atunci cînd clientul e nevoiaș, iar cînd vreunul îi cere, pur și simplu, vreun morcov sau ardei sau un pătrunjel, nu-l refuză, făcînd, acest lucru, chiar cu plăcere. „Și eu sînt sărac” – zise, și-l cred, chiar dacă își vinde marfa lui. La urma urmei, sărăcia e, astăzi, în România, un lucru de… onoare.
Opinii & Comentarii Cititori
0Nu există încă opinii la acest articol.
Fii primul care comentează! Părerile argumentate și respectuoase contribuie la o dezbatere constructivă.