Eugen VERMAN
Deși-i cald, chiar foarte cald pentru această zi de martie, fetița e îmbrăcată cu o haină groasă, flanelă de lînă pe dedesubt, în picioare poartă cizme de cauciuc, acestea murdare de noroi uscat. O întreb de unde-i și spune că-i din Bijghir, știți, satul nostru e peste Siret, cum intri în Buhoci o iei la stînga, da, știu, că am fost nu o dată la Bijghir, dar nu știu în ce clasă e Ancuța, că așa a zis că o cheamă, așa că o întreb și aflu că e în clasa a doua, dar astăzi nu s-a dus la școală, s-a trezit dis-de-dimineață și a cules viorele și le-a adus la Bacău să le vîndă, cere 2.500 de lei pe un buchețel, nu-i mult, spune ea, cunoscătoare, dumneavostră, de la oraș, aveți bani, da’ noi!… O privesc, e cît un degetar de mare, și mă bucur cînd o văd cît e de frumușică și roză la față, e fetiță sănătoasă, deși acasă la ea nu mănîncă decît mămăligă, pîinea e scumpă, iar ei sînt zece copii și cu părinții doisprezece, tatăl e bolnav de plămîni, a lucrat la „Metalurgie”, l-au dat în șomaj de mult, ea abia se născuse, acum muncește și el cît poate, pe la vecinii mai avuți, împreună cu mama… Toate astea mi le spune dintr-o suflare, după ce-i cumpăr două buchețele, altfel, mai mult ca sigur, n-aș fi știut că-i în clasa a doua, că a venit pe jos, cu o vecină care vinde urzici că s-a învățat cu drumul ăsta, că-l face de cînd era… mică, dar și că mai are șase frați la școală, că cei mai mari muncesc, unul e plecat în Italia…
Aici, în piața cea mare a Bacăului, Ancuța nu e singurul copil venit cu „marfă” pentru a face un ban. Zilnic întîlnesc astfel de „comercianți” și, de fiecare dată, mă întreb, cu strîngere de inimă, de ce…? Da, aceasta-i starea noastră de fapt acum, cînd batem la porțile Uniunii Europene!
Lasă un răspuns