Vine, de obicei, duminica. Nu stă chiar în „centrul” pieții, că de-acolo, spune el, îl alungă gardienii. Așa că poposește ceva mai „în coastă”, de regulă la ieșirea din piață, spre strada „9 Mai”. Aici l-am văzut eu cînd tocmai discuta cu o doamnă. Aceasta, adică doamna, i-a cumpărat din marfă: trei „buchete” cu mîțișori și vreo patru legături de nuiele de salcie, pentru legatul viei. I-a dat cîte trei mii pe mîțișori și nu știu cît pentru nuiele. Asta, în timp ce-l întreba de unde-i, cu ce se ocupă, ce hram poartă, adică. „Îs din Luncani, cum intri, pe dreapta…” Femeia: „Aa, înseamnă că stai într-una din vilele acelea construite în ultimii ani…!” „Doamnă, dacă tot glumiți, glumesc și eu: da, într-o vilă… Numai că vila mea e tare dărăpănată, e casă veche, de țară… Eu nu-s boier, doamnă… Am fost șofer și m-au dat afară, că-s bolnav… Am o ciroză uscată, da văd că, acum, mă simt bine… Am lucrat și în Insula Mare a Brăilei, pe un tractor, și tare m-a mai zgîlțîit!… O, să știți că nu beau… Decît rar, un sfert de vin, acolo…” Îmi zic în gînd: „Omul ăsta spune tot ce are pe suflet”. Și chiar așa… El îi mai zice doamnei că are 12 copii și că-i tare sărac și amărît. „Ăsta – și-l arată pe puștiul care-i cu el – e întra-întîia, da mai am patru care încă nu-s la școală, am și patru care au scăpat de școală… Îi cresc ca vai de capul meu și al lor…”. „Abia o să aibă cine te plînge cînd vei muri…” – încearcă doamna să-l „mîngîie” pe om. Atunci îl privesc mai cu atenție. Slab, negru de slab, nebărbierit, paloare în obraji, îmbrăcat subțire, în picioare cu cisme de cauciuc…Copilul – la fel: palid, nemîncat, și tot cu cisme de cauciuc în picioare. Îmi amintesc de un fost coleg de breaslă, care era convins că „cismele astea de cauciuc au desființat satul nostru…” și îi dau, din nou, dreptate… Și-i mai privesc pe cei doi: „bătrînul” spune că-l cheamă Ion Constantin, iar băiatul zice că-l cheamă Culai. Au venit, împreună, să facă ceva bani. Îs tare săraci. 12 copii, nevasta nu muncește, el nu muncește, că nu mai poate, e bolnav, dar „se simte bine…” Nu știu cu cîți bani se vor duce acasă, dar sînt sigur că vor fi tare puțini. Și mai știu că acolo, în Luncani, s-au mutat bogătașii Bacăului spre casele cărora – așa cum am privit și eu, odată, tare de mult, spre casele bogaților din mahalaua mea, privesc și copiii lui, nu cu dușmănie, nu cu invidie, ci cu acea cumințenie și acea teamă și acea speranță pe care numai copilăria e în stare să le trăiască… (Eugen VERMAN)
Lasă un răspuns