Eugen VERMAN
Nu știu cum să zic, dar de cîte ori intru în atelierul acesta, din Piața centrală a orașului, unde se taie sticla pentru geamuri sau tablouri, îmi amintesc de bătrînul Vasile Pagu, din mahalaua în care m-am născut cu trei ani înainte de Război. Parcă-l văd și acum: de talie mijlocie, „gros” la trup, crăcănat, iarna și vara cu bocanci grei în picioare, cu haina aceea din șîiac, ducînd cadrul acela din lemn, închingat cu curele groase, din piele de porc, pe care, sau în care erau geamurile. Striga, cu glasul lui pițigăiat, în contrast flagrant cu trupul lui solid: „Hai la geamuri, mari și mici…!”, și de fiecare dată mama îl chema în ogradă și-i dădea să ne monteze un geam sau mai multe, depinde cîte spărgeam noi de la ultima lui trecere pe stradă și pînă atunci… Asta îmi amintesc eu cînd intru în atelierul – de fapt secție de geamuri și rame a unei cooperative din oraș – atelier aflat, de multișor, într-o încăpere modernă, aici, în piața cea mare a Bacăului. Cu ani în urmă, cînd l-am descoperit la insistențele soției de a pune un geam la baie, l-am cunoscut pe „nea Traian”, un bărbat aflat în pragul pensionării, om solid, cu mîini mari, bătătorite, muncitor specialist venit, pare-mi-se, de pe undeva din Ardeal aici în Moldova și stabilit în urbea noastră. Mai era și un alt bătrîn, Ghiță Brișan, și un bărbat mai tînăr, Ovidiu, și o femeie, Doina… De atunci, aveam sau n-aveam treabă, intram în acest atelier, unde vara era răcoare iar iarna cald, cu miros de lemn și talaș și clei, și îi mai țineam de vorbă pe cei de aici care, să fiu drept, mă primeau cu plăcere… Tot așa, odată, m-am nimerit în ziua cînd nea Traian urma să iese la pensie, și am participat și eu la această sărbătoare… După aceea, i-a luat locul, ca șef de secție, adică, bărbatul acela tînăr, Ovidiu, dar, din păcate, omul s-a îmbolnăvit de inimă, destul de grav, și s-a internat la un spital din Cluj sau Tîrgu Mureș, în orice caz a fost supus unei operații și, spre satisfacția generală, s-a întors sănătos și și-a reluat treaba… O vreme n-am mai trecut pe aici și, zilele trecute, cînd m-am dus să pun ramă și sticlă la o icoană, am regăsit-o pe doamna Doina – profesionistă de marcă, mai ales în confecționarea și montarea ramelor, inclusiv pe tablouri ori lucruri de mînă -, pe Eugen – un tiz de-al meu pe care-l cunoscusem, tot aici, cu cîțiva ani în urmă, dar am dat mîna și cu un bărbat tînăr, cu trăsături plăcute, pe nume Remus Roșu, noul șef al atelierului. Atîția oameni lucrează acum aici, în atelierul acesta de geamuri și rame, care îmi amintește, de fiecare dată, de bătrînul Vasile Pagu, geamgiul din mahalaua în care m-am născut…
Lasă un răspuns