REPORTER ÎN PIAȚĂ O „boală” incurabilă

Gheorghe Gușă e un bărbat chipeș, cu trăsături ale feței plăcute, lucru ce se observă chiar dacă acuma, iarna, e „încotoșmănat” cu haine groase și glugă ce-i acoperă aproape întreg obrazul. Aici, la masa din Piața Centrală a Bacăului, e o întreagă colecție de produse apicole, de la mierea poliflorală, de tei ori de salcîm, pînă la sticluțele și „bombele” de propolis, lumînări și alte „sortimente” provenite din stupii săi. Nu-i un om tăcut, sobru sau bănuitor; a fost, la viața lui, militar – subofițer – și, chiar dacă nu știe cine sînt și nici nu m-a văzut vreodată, îmi vorbește cu lux de amănunte, chiar pe un ton de povață, despre albinărit, despre „cultura mierii de albine”, despre clientela sa. „Domnule – îmi zice – albinăritul pentru mine nu-i o pasiune; e o adevărată boală incurabilă. Știți, cam cum e țigara pentru fumătorul înrăit, pescuitul pentru pescar ori vînătoarea pentru vînător. Eu am albinăritul în sînge și cu el în sînge voi sfîrși”. Îl întreb dacă în familia sa – spune că-i de loc din Secuienii Romanului – au fost apicultori și-mi răspunde că nu. „Boala am luat-o de la un fost coleg de serviciu. Avea stupi și n-avea mașină, și mă solicita mereu să-l duc cu mașina la stupii săi, unde am văzut cum lucra el cu familiile de albine. Bucuria pe care o avea în priviri cînd, primăvara, constata că familiile de albini sînt sănătoase și că au iernat bine. Satisfacția pe care o avea atunci cînd recolta mierea și ceara. Asta era pe la începutul anilor ’80 și, de atunci, ușor, ușor, mai întîi cu timiditate, apoi cu tot mai mult profesionalism și curaj, m-am transformat din muritor de rînd în apicultor sadea”.

Între timp, vine un ins brunet, cu o paloare evidentă, care-l întreabă cît îl costă sticluța cu propolis, că ar vrea să cumpere, că e bolnav de ciroză. Răspunsul vine prompt! „Nu, nu-i bun propolisul pentru boala dumneavoastră. Biluțele acestea de propolis, dar supte, sînt bune. Cel din sticluțe e dăunător ficatului”. Vine un altul – un tînăr care, se vede, e bolnav și are și un handicap locomotoriu – care cere miere că-l doare gîtul. Cumpără un borcan pe care dă ceva peste 60.000 de lei. Atunci privesc prețurile de pe borcane, sticluțe și pungi și rețin că mierea de salcîm e 130.000 de lei kilogramul, cea de tei e 120.000. „La noi – reia discuția domnul Gheorghe Gușă – nu există o cultură a mierii de albine și produselor sale. Adică oamenii nu cunosc și nu se hrănesc și cu miere. E, în primul rînd, din cauza sărăciei. Cel puțin la mine vin numai cei bolnavi. Numai bolnavii întreabă de miere și de propolis și de alte produse din stup. Eu am, deja, clientela mea. Uneori, pe zi, vînd și 20 de kilograme. Acum abia aștept să vină sezonul să plec cu stupii în Sud. Cred că anul acesta voi ajunge în Deltă. Anul trecut am fost în Balta Mare a Brăilei. E, cum v-am spus, boala vieții mele”. (Eugen VERMAN)