Eugen VERMAN
Uite-o pe femeia asta! A adus la piață ditamai găleata și trăistoiul ăsta plin cu pere. Doamne, e vremea perelor și tare mă mai bucur! Cum să nu cumpăr pere! Doar acolo, acasă la mine, în ograda aceea binecuvîntată, printre tranșeele săpate de soldații nemți care abia fugiseră urmăriți de cei ruși, se înălțau, falnici, doi peri care au scăpat ca prin minune de bombardamente și de focul mitralierelor, au scăpat pentru că știau, le șoptise pămîntul, că în căsuța din deal locuiesc trei copii și că va veni Foametea și ei, perii, vor trebui să-i salveze de înfometare… Astea sînt amintirile mele despre perele busuioace, că cei doi peri făceau pere de astea, nu prea mari, cum ar fi cele Pergamute, dar galbene și zemoase și atît de gustoase și atît de hrănitoare…! Femeia asta zdravănă, care zice că-i de loc din Secuienii Bacăului, deșartă fructele pe masa din piață și eu nu mai stau pe gînduri… Da, tot așa de zemoase și tot așa de gustoase ca și cele din vremea copilăriei mele de mult apuse… Să zic, oare, că acelea erau mai bune…? Nu, că aș supăra însăși Natura… Căci perele busuioace sînt inconfundabile ca aromă, ca gust, ca ce vreți dumneavoastră… Cu o condiție: să fie crescute sub soarele acestor locuri și nu prin alte părți unde fructele sînt „grăbite” cu tot felul de tratamente, inclusiv vizînd mutații genetice, ca să crească cît mai mari și cît mai repede… Am mîncat astfel de fructe și, cu tot luciul lor apetisant, cu toată dimensiunea lor uriașă, nu se pot compara cu ale noastre. Să ne bucurăm: la noi, natura încă e natură, ea își „poartă singură de grijă”. O întreb pe femeia aceasta cîți peri are în livadă și ea îmi zice „mulți” – ține secretul ei -, dar asta nu mă incomodează deloc, deoarece aș vrea ca ea și nu numai ea, acolo, la țară, să sădească și să crească, precum își cresc proprii copii, peri și meri și zarzări și pruni de-ale noastre, sănătoase cum altele în lume nu prea mai sînt…
Eugen VERMAN
Lasă un răspuns