REPORTER ÎN PIAȚĂ Prețuri de sezon

Pensionarul Gh.S. – fost, peste 40 de ani, învățător – cumpără două legături de pătrunjel și mărar, două salate uriașe, o jumătate de kilogram de ridichi și, mai încolo, se oprește în fața comerciantului care vinde ceapa verde. Ia în mînă o legăturică și numără firele: patru. Mai numără o dată: patru. Și cum, pe patru fire de ceapă verde îmi ceri cinci mii de lei…? Adică 1250 lei firul ăsta transparent și neconcludent…?” Folosește, înadins, și cîteva cuvinte despre care știa că negustorul n-o să le priceapă. Dar negustorul nici nu se sinchisește: „Îți convine, iei. Nu-ți convine, pleci… Ce, crezi că la alții o să găsești mai ieftin…? Ăsta-i azi prețul pieții!” Scurt și convingător. Pensionarul GH.S., care știe că o salată verde fără ceapă verde e ca nunta fără lăutari, pleacă mai departe și dă cinci mii pe o legăturică identică cu cea aflată pe masa celuilalt. Ăsta, adică negustorul de la care cumpără, îl completează, parcă, pe cel de la masa de vizavi: „Uită-te și vezi că arpagicul s-a făcut 170 de mii și după aia poți comenta prețul…” Pensionarul Gh.S. nu-l lasă în pace: „Păi, cînd ai pus dumneata arpagicul ăsta, era 80 de mii kilul… Ce te tot plîngi, ce, crezi că eu nu știu cum merge piața…? Cu o lună înainte, atîta costa arpagicul: 80-90 de mii. Că a adus ăsta, astăzi, și-i singurul și cere 170 de mii, asta-i altceva…!” Și pleacă satisfăcut că el a fost cel ce a tras concluziile…

Într-adevăr, arpagicul a ajuns la un preț alarmant. Lumea din piața Bacăului cumpără „în prostie”, vorba amicului Gigel, se vede că majoritatea oamenilor ăstora e de la țară, sînt orășeni „pe jumătate”, cum s-ar zice, de fapt, niciodată n-au fost orășeni… Cu gîndul ăsta pleacă Gh.S., după ce „a tras concluziile”, și urcă sus, la „lactate”, să-și cumpere un kil de caș de oaie, e sigur că, acuma, după Paști, nu mai e 150 de mii kilogramul, că nu mai face lumea pască, gata cu pasca, de-acu’ la anul, așa că ajunge aici, la „lactate” și constată, cu oarecare satisfacție – el ar fi vrut ca prețul să fie și mai mic – că un kilogram de caș de oaie a coborît la 80 și chiar 70 de mii kilogramul. Se învîrte, gustă, se oprește în cele din urmă, la o „producătoare” din județul Botoșani și cumpără un kilogram de caș și pleacă acasă, unde va mînca o mămăliguță fierbinte cu brînză de oaie, Doamne, abia așteaptă ora prînzului!…

Eugen VERMAN