REPORTER ÎN PIAȚĂ Salată din Matca

„Matca, adică satul meu, e la vreo opt kilometri mai la vale de Tecuci. Dacă ați fost la Mare cu mașina, imposibil să nu fi trecut prin Matca…”. Femeia care-mi spune acest lucru e tînără, cu trăsături frumoase, îmbrăcată gros și are în față un „munte” de salată verde. Și continuă: „Dacă veniți pe la noi și stați mai mult, veți afla că în sat sînt foarte multe familii cu numele de Pohrib, iar eu nu fac excepție. Soțul meu e Toader Pohrib și vinde și el salată ceva mai încolo, iar eu sînt Maria… Aici, la Bacău, aveți o piață bogată, frumoasă, și venim în fiecare an cu marfă… Astăzi stăm pînă diseară, apoi plecăm acasă și ne întoarcem poimîine… Avem salată bună, curată, pămîntul din solar e îngrășat numai cu gunoi din grajdul nostru, așa că nu vă luați după ăștia care spun că salata e canceroasă… Uitați-vă, mănînc și eu…”Și ia o salată și mănîncă mai multe frunze… În acest timp îi privesc mîinile, mîini bătătorite de muncă, după care o întreb dacă la ea în familie au socotit cam cît îi costă o salată de aceasta. Nu, nu și-au făcut astfel de socoteli că, dacă și-ar face, ar trebui să nu mai vină la Bacău și să vîndă, că ea cere cinci mii pe două bucăți, în timp ce prețul real e mult mai mare. „Ce să facem…? Trebuie să trăim și noi și, dacă am cere mai mult, nu s-ar vinde, că orășenii și ei sînt săraci…”. La ei, în sat, au cîțiva ari de solar. Salata „se face” foarte greu. Din decembrie de cînd au început munca, n-au avut prea multe ceasuri de odihnă într-o zi. Cel mai mult i-a costat încălzitul solarului, că iarna a fost foarte grea, iar plantele erau cît pe ce să moară. Zi și noapte „le-au dat foc” și, chiar dacă au pus șase mii de fire și au scos numai patru mii, tot sînt mulțumiți. Acum, îmi spunea femeia din Matca, grăbesc recoltatul salatei, pentru că urmează roșiile. Familia lui Toader Pohrib e mare, sînt ei doi, adică soții, și cei patru copii – cel mai mare are 18 ani și vine și el la Bacău -, muncesc toți și se bucură că putem, la rîndul nostru, să ne bucurăm și noi, cumpărătorii, de munca lor. Cînd spune asta, citesc pe fața ei sinceritatea, și atunci sînt convins că, într-un fel, viața noastră e legată de a celor care trudesc, fără odihnă, pe ogor… (Eugen VERMAN)