N-am mai fost la Bîșca de cîțiva ani buni. Un sat din comuna Berzunți aruncat undeva între dealuri, la poale de păduri seculare. Din vale se vede biserica, edificiu impunător și venerat de cei care trăiesc aici. Și se mai vede școala, izvor de lumină pentru sutele de elevi care i-au trecut, de-a lungul anilor, pragul. Oamenii din Bîșca sînt muncitori sezonieri, așa și-au clădit viețile generații întregi, muncind „la cîmpie”, prin Insula Mare a Brăilei, prin fostele CAP-uri și IAS-uri de prin județele din sudul țării. Munceau din primăvară și pînă în toamnă, iar în prag de iarnă se întorceau acasă cu grîu, porumb și cu alte produse agricole, dar și cu bani. Iar primăvara următoare o luau de la capăt.
Acum, de cînd au dispărut „locurile” lor de muncă tradiționale, pădurea a devenit izvorul vieții lor, fructele acestora constituind „mărfuri” prețioase care se caută destul de mult în orașe. Și iată-i acum pe cei din Bîșca în marea piață a Bacăului, veniți cu fragii culeși de prin pădurile din preajma satului lor sau din pădurile dinspre Comănești și Ghimeș. Vin și acum, în vară, cu speranța că munca lor va fi răsplătită. Dar, vai!, prețurile luate sînt o nimica toată față de efortul lor.
Femeia aceasta tînără, care zice că are șapte copii acasă, are în față o grămadă de fragi. Mirosul acestor minuscule și atît de îndrăgite bunătăți ale pădurii atrage orășenii. Cere 10.000 pe borcănelul cu fragi. Pentru ea banii aceștia reprezintă foarte mult, dar, din păcate, și pentru pensionara care tare ar mai face o dulceață din fragi reprezintă tot mult. Asta-i viața. Eu știu ce înseamnă culesul fragilor. Și cînd ajungeam acasă, mama îi spăla, punea pe ei zahăr și, cu mămăligă rece, Doamne, ce mai mîncam! Acum, în dorul acelor zile apuse pentru totdeauna, cumpăr două borcănele și, împreună cu cei din casă, fac din consumarea fragilor un adevărat festin. Cîtă poftă! Cred că niciodată nu m-aș sătura mîncînd fragi cu mămăligă. Poate veți rîde de mine, dar ăsta-i adevărul. Și, mîncînd, mă gîndesc la femeile acestea sărmane din Bîșca, satul unde am fost nu o dată, și mă bucur că există și că, obosite de munca de acasă, cutreieră pădurile și vin la oraș ostenite și cu speranța că vor face, acolo, un ban, pentru a-și crește copiii și a-și duce viața fără pretenții, în modestie și în nevoi. Da, merită mult mai mult acești oameni, dar astea-s orînduielile la noi. (Eugen VERMAN)
Lasă un răspuns