Eugen VERMAN
Piața rămîne un univers fascinant. Chiar și în cazul meu, care merg zilnic aici, în marea piață a urbei noastre, fascinația e ceva care-mi apare de fiecare dată. Am scris, nu cu mult timp în urmă, despre un comerciant, pe nume Gheorghe Bologa care, după o oră, i-a înapoiat, zîmbind, restul de la o bancnotă de cinci sute de mii, unei femei care, pur și simplu, a plecat fără să-și ia banii… Acum, zilele trecute, l-am cunoscut mai bine, ca să zic așa, pe Costel Munteanu, vînzător la un magazin de legume și fructe de aici, din Piața Centrală, om care mi-a arătat ce înseamnă mărinimia sufletească față de cei necăjiți. Există o bătrînă care, la două sau trei zile, trece pe aici și se bucură atunci cînd „dom’ Costel cel Frumușel”, cum îi zice ea, îi pune în sacoșă legume pentru supă, adică doi, trei morcovi, cîțiva cartofi, o ceapă, o țelină, un ardei…
„E un om tare bun, maică” – mi-a zis bătrîna, femeie care – am aflat imediat – e, de loc, din Odobești, Secuieni, adică din satul de unde provine Costel Munteanu, dar acum locuiește într-o cocioabă la marginea orașului. Un om tînăr, bărbat care, după Revoluție, și-a recroit destinul ca foarte mulți alți oameni din acest oraș și din această țară. A fost muncitor chimist, la secția „Amoniac”, de la Combinatul chimic, treabă pe care a făcut-o cu profesionalism și disciplină timp de 16 ani, pînă cînd, reducîndu-și activitatea, Combinatul a trimis mulți salariați în șomaj. Omul și-a găsit de muncă aici, ca vînzător, la început nu i-a fost prea simplu, era vorba de o nouă meserie, toți cred că a fi vînzător la un magazin, fie el și de legume și fructe, e o treabă banală, dar nu-i deloc așa, mi-a spus bărbatul acesta simpatic, și acum, după cîțiva ani, poate să creadă că și-a regăsit o nouă vocație… Și iată că, profesionalismul său e dublat de această, să-i zic, milostenie față de oamenii săraci, căci gestul pe care-l face ajutînd bătrîna – pe care o cunoaște încă de cînd era acasă, la el în sat, nu-i singular. „Am cîțiva abonați, zîmbește omul, care aproape zilnic trec pe la mine să le dau două, trei mii, iar eu fac acest lucru cu plăcere…, mă gîndesc la tatăl meu, mort din ’86, mă gîndesc la sănătatea și viitorul fetiței mele de doi ani…” Și mai spune: „Pe urmă am noroc și de patronul magazinului unde lucrez, căci și el e un om cu inimă mare…” Aceasta-i fascinația de care vă vorbeam la începutul rîndurile de față: oameni de omenie care, iată, mai pot fi întîlniți…
Lasă un răspuns