REPORTER ÎN PIAȚĂ Un om din Fălticeni

Mașina asta de Suceava pare destul de hîrbuită. Dar, se pare, își face încă datoria, deși urme vizibile îi atestă numeroșii ani de serviciu. În portbagajul mare sînt mere. Parmen și ionatane. Șoferul, care-i, în fapt, și stăpînul și vînzătorul merelor, e un tip rotofei, roșu ca sfecla la față, ochi verzi, trăsături ale feței care – dacă-i adaug și zîmbetul gurii cărnoase – îl fac simpatic. „Luați mere de Foltișeni!” – zice omul, cu accent pe „șe”, curat moldovenesc. Mă opresc, îl imit – Foltișeni, nu…? – el zîmbește cu gura pînă la urechi și, în vreme ce-mi cîntărește cinci kilograme, a zece mii kilu’, îl întreb de unde-i din Fălticeni? „Cum de unde-s…? N-ai auzit…? Chiar din oraș!” „Și ai acolo livada…?” „Nu, livada o are tata, la cîțiva kilometri de oraș, în satul nostru. Al lui, mai bine zis, că eu m-am născut în oraș”. În timp ce-mi spune asta, mă privește insistent și, așa, cîntărindu-mă din priviri, mă întreabă oarecum sentențios: „Eu zic că n-ai auzit de Foltișeni. Pe aici, lumea nu pare prea interesată”. „Adică cum interesată?”- îl întreb. „Interesată de cultură. De unde să știți voi că orașului meu unii i-au zis Florența României?” Ciulesc urechile. „Nu te superi, dar ce meserie ai?” „Electrician. Dar m-au scos în șomaj și a trebuit să mă apuc de ceva. Noroc cu livada tatei”, îmi explică omul rapid.

Ceva nu mă lasă să mă opresc aici. „Dar de unde știi chestia cu Florența României?” „Păi mie mi-a plăcut de mic să citesc. Am citit mult, zic eu, deși nu atîta ca să ajung și eu cineva. Da’ știu multe despre orașul meu. Uite, chiar zilele trecute, Ion Irimescu, sculptorul cel mai mare pe care l-a avut țara noastră, născut în orașul meu, a fost sărbătorit și de președintele Iliescu, care l-a și pupat. Ion Irimescu a împlinit o sută de ani. Și, pe urmă, Birlic, Jules Cazaban, Sadoveanu, Lovinescu, astea-s alte mari nume legate de Foltișeni”. Da, îmi zic, omul ăsta m-a pus la punct. Spune „Foltișeni” așa, ca să păstreze vorba localnicilor de rînd, dar el nu pare un oarecare. În timp ce gîndesc așa, din spatele mașinii apare un tînăr de vreo 18 ani. „E fiul meu” – îmi zice omul. Și apoi către cel tînăr: „Costele, ia zi-i tu domnului despre oamenii de seamă din orașul nostru!” Băiatul atîta a așteptat: „Despre cine să-i zic? Despre Irimescu, Sadoveanu, Birlic, Lovinescu…?” (Eugen VERMAN)