Brr, iarna s-a grăbit să vină la începutul ultimei luni din toamnă și vîntul și ninsoarea i-au cam zburătăcit din piață pe cei sosiți cu produse mai de departe. Numai la masa aceasta, un bărbat îmbrăcat destul de sumar, dar cu căciulă pe cap, se încăpățînează să nu plece acasă la nevastă și copii, deși-i tocmai dintr-o comună din zona Tecuciului, și cei de acasă sînt îngrijorați. Îmi zice că-l cheamă Vasile Văideanu, cînd îl întreb de una de alta, în timp ce-mi alege, din lada mare și încăpătoare, niște gogonele pentru murat. Dacă mă gîndesc la viitoarele mele murături, îmi zic, oarecum vesel, că și eu și el sîntem doi… întîrziați. Dar ne completăm de minune întîrzierile noastre. El, că nu a plecat acasă și a rămas să vîndă și astea vreo treizeci sau patruzeci de kile de „roșii pentru murat”, cum a scris pe un petic de hîrtie la vedere, eu că nici pînă acum nu am catadicsit să-mi pun, acolo, pentru iarnă, cum face tot românul de două mii de ani încoace, un borcan cu murături.
Cumpăr, deci, zece kile, la 12.000 de lei kilu – am uitat să spun că omul vinde și roșii bune, sănătoase, cu 20.000 de lei kilu – după care, cum de masa lui nu s-a apropiat nimeni, îl întreb de cînd e cu marfă la Bacău. De o săptămînă, îmi zice. Cît pămînt are? Un hectar de grădină și două hectare jumate pentru cereale, îmi răspunde. Cîți copii are – cinci, spune el -, îi mai zic, așa, ca să-l trag de limbă, că parcă am fi de-o samă, dar aflu că-i mai tînăr cu 11 ani ca mine. Dumneata stai la oraș, de asta nu ești îmbătrînit ca mine, e remarca lui, dar eu îi spun, în șagă, că l-au îmbătrînit femeile, fapt care-l mai înveselește, după care, hei, ce știi dumneata munca noastră, a țăranilor, e tare grea, e grea și neplătită. Noi ducem țara asta în spate, ce știi dumneata, și atunci îl privesc mai cu atenție. E solid, are mîinile mari, bătătorite, fața roșie ca para, iar expresia gurii spune totul. Da, ce știu eu ce-i munca lui, asta gîndesc în timp ce-i strîng mîna și plec. (Eugen Verman)
Lasă un răspuns