O să vă spun ceva trist. Duminică, l-am condus pe ultimul drum pe Gheorghe Stoica. Cine a fost Gheorghe Stoica? Sigur, n-o să știți prea mulți, deoarece n-ați auzit de el. Vă spun eu: a fost un om. S-a născut, a trăit și a murit. Trei verbe, trei stări. Gheorghe Stoica n-a fost nici academician, nici sportiv și nici ziarist. A fost muncitor. Sudor. O meserie, veți zice, banală. Poate. Deși, despre fiecare meserie se poate spune și așa. A muncit la fostul IRIC, iar în 1990 a ieșit la pensie. Cînd a auzit că va ieși la pensie, a căzut în genunchi și a zis „Doamne, îți mulțumesc din inimă că m-ai ajutat să ajung aici. De-acu’ fie ce-o fi”. Prima soție îi murise, am cunoscut-o, că am fost vecini aroape patru decenii, a rămas cu Liliana, fiica sa, aceasta a devenit ingineră și a plecat în lume… S-a recăsătorit cu o femeie despre care îmi zicea că e tot atît de minunată ca și prima… Obișnuit să se trezească devreme, dimineața drumul lui era Piața cea mare a Bacăului. Aici îl întîlneam, zilnic, în ultimii ani. Avea „gașca” lui de pensionari. Puneau țara la cale, aș zice. Știa toate prețurile, vorbea cu producătorii, mai ales cu cei din zona Vasluiului, că de pe-acolo era el, așa își aducea aminte de satul natal, blestema de mama focului pe cei care-i luaseră pămîntul, că taică-su, îmi zicea, fusese trecut la chiaburi, prin anii ’50, a suferit mult, așa a fost să fie, mai spunea, toate trec… Numai nostalgia satului natal n-a trecut, era mereu vie în sufletul lui… Într-o zi nu l-am mai văzut prin piață și nici nu m-am mai întîlnit cu el în fața blocului. S-a îmbolnăvit și-i în spital, mi-a zis cineva. A revenit, palid, slăbit și îngîndurat. Mi-a întins mîna și, ca de obicei, mi-a zis „ia dea-ici, că-i pe gratis”, așa zicea el celor cărora le întindea mîna, avea o mînă puternică, de om obișnuit cu munca grea. Într-o zi de pe la mijlocul lunii martie mi-a spus că merge să-și facă niște analize, că se simte tot mai rău, dar, după o oră, s-a întors, spunîndu-mi că n-a avut atîția bani cît i s-au cerut. L-am revăzut joia trecută, pe 27 martie, spre după amiază, ca ceva mai tîrziu, Eternitatea să-i bată la ușă. I-am privit mîinile înainte de a-l acoperi cu capacul sicriului. Abia atunci am înțeles că nimeni nu-mi va mai spune „ia de-aici, că-i pe gratis…” Sus, în Piața centrală, pensionarii continuă să pună țara la cale… (Eugen VERMAN)
Lasă un răspuns