Ion Breahnă e, de loc, din satul Obîrșia. Satul acesta – unde am fost nu o dată – e așezat la cîțiva kilometri cum „scapi” din pădurile de dincolo de Secuieni. Sus, pe deal, e o bisericuță, construită cu cîțiva ani în urmă, la sfințirea căreia am participat, iar cum vii dinspre Bacău și o cotești la stînga intri în sat. Mai întîi apar casele răzlețe, apoi tot mai dese. Omul pe care-l știu de vreo treizeci de ani, lucra, pe atunci, în Alimentația Publică din Bacău, apoi s-a transferat la „Alimentara”, de unde s-a și pensionat cu vreo doi sau trei ani în urmă, cînd a făcut șaizeci. Om liniștit, la locul lui, cu judecată sănătoasă, bine înfiptă în cele de fiecare zi. L-am reîntîlnit în piața mare a Bacăului, era sus, în sectorul de produse lactate, și s-a bucurat cînd m-a văzut. Mai să nu-mi mai dea drumul să plec acasă. „Ce părere ai – a început el – a ajuns brînza de vaci la 30.000 porțioara. Și laptele de vacă la 15.000. Și fasolea, uite colo, pe masa aceea, la 25.000. Pînă și oul adus de țăran, la 5.000.” „Ce părere să am. Asta-i piața!” „Îți zic eu de ce. Nu se mai muncește pămîntul. Nu se mai fac roade. Rămîn pîrloagă mii și mii de hectare și nimeni nu se întreabă de ce. Să-ți zic tot eu de ce. A ajuns hectarul de arătură la 150.000. De unde să aibă amărîtul ăsta de țăran atîția bani?” Îl privesc lung, prietenul meu spune toate astea în timp ce fața i-a devenit roșie de tot, iar ochii i-au lăcrimat. Îi zic: „N-are nici un rost să te enerezi. Aici am ajuns cu vrerea noastră”. Și, după o clipă, întreb: „Ai pămînt la țară, la Obîrșia?” „Am vreo 15 hectare. Și vreo sută douăzeci de prăjini de grădină”. „Le lucrezi?” „Cine, eu? Da ce crezi, am cu ce?” După care îmi mai zice că „le muncește cine vrea”, „toamna le ară și nici nu știi cînd le culege, așa-i acuma”. Înțeleg că pămîntul lui e, de fapt, al nimănui. Are un frate mai mic, poate el va plăti și impozitul pe el, căci pe amicul meu nu-l interesează. „În ’90, Iliescu a făcut bine cînd a dat Decretul – Lege 42 și a luat fiecare cîte o juma de hectar. Dacă ar fi rămas așa, fostele ceapeuri s-ar fi transformat în societăți agricole, pămîntul ar fi fost muncit, nu dispăreau semeaurile, avea toată lumea de lucru. Așa, și-au bătut joc de toate, și de averile rămase și de pămînt. Numai ăia din Occident, ăia-s de vină, ei ne-au distrus, să ne transforme în piață de desfacere” – e convins prietenul meu de loc din Obîrșia, moștenitor de pămînturi, dar pe care acest „statut” îl lasă indiferent. (Eugen Verman)
Lasă un răspuns