„Domnule, așa cum mă vezi, am 82 de ani. Îs slab, îs bolnav, n-am dinți, îs ca vai de capul meu. Da’ încă mă țin. M-am păstrat, domnule. Eu n-am băut la viața mea rachiu și nici n-am fumat. Viața o ai cum ți-o păstrezi. Îți bați joc de ea, te duci repede; ești drămăluit, vezi soarele mai mult. Și cînd ai ști cît am suferit! Patru ani am stat în prizonierat, la ruși, în Urali. Vai, ce frig mai era, domnule! Pe 17 august ’44 m-au luat prizonier și pe 17 august ’48 mi-au dat drumul”. Omul care-mi zice toate astea e un bătrînel mic la stat, slab la înfățișare, poartă pe cap o căciulă de aia rusească, e îmbrăcat cu o haină îmblănită și ține, în mîna stîngă, două fierăstraie de tîmplărie, iar în mîna dreaptă un sac, din rafie, cu bidoane din plastic. Stă mai retras, aici, în Piața mare a Bacăului, știe că nu i se permite să facă negoț cu obiectele pe care le-a adus la piață, dar „mă cunosc băieții ăștia, jandarmii, unii mai țipă la mine, unul chiar mi-a spart sacul ăsta cu un cuțit. L-a cusut baba după aceea, dar unde să mă duc? Mai fac și eu un ban, sîntem cinci în casă și chiar astăzi am dat două milioane la asociație. Nevasta mi-a zis: Ce faci, măi omule, ce mai mîncăm? Lasă, că nu murim noi de foame, i-am spus, și m-am dus și am dat banii. Nu-mi place să am datorii la întreținere”.
Cît cere pe fierăstrău? Nu se tocmește, cît îi dă cumpărătorul, se mulțumește cu atîta. El face fierăstraiele, cumpără numai pînza, pe care tot el o ascute, cadrul știe să-l facă încă de cînd era flăcău, la el în sat, la Dragomirești – Vaslui. „Știi, comuna mea e la doi pași de Plopana”, îmi spune omul, care încearcă să mă convingă că încă de atunci face fierăstraie. Stăm de vorbă de vreun ceas. Între timp, un tînăr jandarm îi atrage atenția să plece. „Lasă-mă, nu vezi că stau de vorbă cu domnul?” Jandarmul zîmbește, îl lasă, și nenea Vasile Stanciu, cu domiciliul pe „Vasile Roaită”, blocul 7 – vroia să-mi arate și buletinul, să mă convingă – „mata, zice, nu ești din ăia…, pot să fiu sincer cu matale”, și-mi mai spune că fiică-sa a trăit cu unu’ și a rămas cu doi copii. Stau cu toții într-un apartament, dar asta nu-l împiedică să mă invite pe la el. „Cînd ai timp, caută-mă și treci pe la mine pe-acasă, sîntem oameni primitori, mi-ar place să stau de vorbă cu matale, mata nu ești din ăia…” (Eugen VERMAN)
Lasă un răspuns