Victimă a complotiștilor?
Dimineața zilei de 28 iunie 1883. Soarele se ridicase deasupra bătrînilor tei încărcați cu flori. Cu fereastra larg deschisă, la o măsuță, Catinca Slavici, soția lui Ioan Slavici, termină de scris un bilet. Îl reciti:
„Către domnul Titu Maiorescu
D-l Eminescu a înnebunit. Vă rog faceți ceva să mă scap de el, căci este foarte rău”. Îl împături, apoi strigă la servitoare:
– Maria, du imediat biletul acesta domnului Titu Maiorescu.
Vezi, ai grijă să-l predai doar în mîinile dumnealui!
Cu ce o incomoda Eminescu pe doamna Slavici, de voia cu orice preț să scape de el? La puțin timp după plecarea servitoarei cu biletul, Eminescu, care se afla în gazdă la Slavici, părăsi clădirea. Își scutură un pic pletele, băgă mîna dreaptă în jiletcă și cu pas măsurat se îndreaptă spre „Societatea Carpați”, unde avea întîlnire cu un prieten, Simțion. Din „întîmplare”, în față îi apare ziaristul Grigore Ventura. Acesta, fără multă vorbă îl invită pe Eminescu la o baie bună la Mitrasewski, de pe strada Poliției. Plătea el totul. La asaltul lui Ventura, cedează. Fără a bănui nimic, Eminescu se dezbracă și se bagă în apa caldă. Nu observă lipsa lui Ventura. După un timp, acesta reveni la baie cu doi polițiști. Strigă, arătînd cu mîna spre Eminescu.
– Prindeți-l. E complet nebun. Nu vedeți că s-a aruncat în apă fierbinte!
Eminescu n-avu timp să schițeze nici un gest de protest. Este pus în cămașă de forță, luat pe sus și dus la sanatoriu.
O coincidență între biletul doamnei Slavici și incidentul de la baie? Aparent nu. Și totuși, noile documente descoperite arată că în jurul poetului Mihai Eminescu o agentură străină își întinsese plasa. Atît doamna Catinca Slavici, născută Szoke, cît și Grigore Ventura, se aflau în slujba serviciilor secrete ale Austro-Ungariei. Cu ce încurca Eminescu socotelile bătrînului imperiu? Eminescu întemeiase „Societatea Carpați”. Scopul ei: „Lupta pentru unirea politică și culturală a tuturor românilor din Ardeal, Bucovina și Basarabia”.
Avea peste 20.000 de membri, gata oricînd chiar și de luptă armată. Așadar, Eminescu era un real pericol pentru Imperiul Austro-Ungar.
Ce era de făcut? Trebuia eliminat cu orice preț. De la Viena, P.P.Carp, aflat la negocieri pentru un tratat secret cu Austro-Ungaria, îi scrie lui Titu Maiorescu, ultimativ: „Și mai potoliți-l pe Eminescu”. Imediat intră în acțiune serviciul secret al Austro-Ungariei, care-și reactivă agenții, printre care doamna Slavici-Szoke și Grigore Ventura. Eminescu, însă, nu putea fi înlăturat cu una-cu două. Trebuia scos din scena politică definitiv. Singura soluție: să fie declarat nebun, fapt care-l scoate automat din viața politică. Bine regizată, povestea nebuniei lui Eminescu, prinse. Este atacat de mulți, printre care și Al.Macedonski, care scrie: „Un X… pretins poet-acum,/ S-a dus pe cel mai jalnic drum…/ L-aș plînge dacă-n balamuc / Destinul său n-ar fi mai bun, / Căci pînă ieri a fost năuc / Și nu-i azi decît nebun”.
Cum a primit vestea Veronica? Aflată la brațul unui ofițer, auzi de boala lui „cu nepăsare și ironii”. La 2 noiembrie 1883 Eminescu este trimis la sanatoriul Ober-Dobling, unde stă pînă în februarie 1884. Zvonul despre nebunia poetului este menționat și amplificat.
Dar, în iulie 1884 Alexandru Vlahuță îl găsește „cu mintea întreagă”, iar Ioan Slavici ca pe „un om cu mintea limpede și cu deosebire de chibzuit”. Intră, însă, pe mîna medicului Francisc Iszac, care-i pune un diagnostic greșit și un tratament incorect pe bază de… mercur. Doza de 7g de mercur îi scandalizează pe toți. La 14 iulie 1887 medicii Otremba, Bottez, Filipescu, Negel, Riegler îi recomandă un tratament la Halle. Se pune, totuși, pe picioare și în primăvara lui 1888 se întoarce la București. Ultimul său articol datează din 13 ianuarie 1889. Starea sănătății lui, însă, se înrăutățește pe zi ce trece. Miercuri 14 iunie, Eminescu se plînge de mari dureri în trup. Se întinde pe pat. Avea să fie ultima lui mișcare. În zorii zilei de joi, 15 iunie, viața părăsi trupul poetului. A murit de sincopă cardiacă și nu de lovituri la cap. Avea să fie dus la „Spitalul Brâncovenesc” pentru autopsie. Creierul lui avea greutatea de 1400 de grame, „cam tot atît cît a lui Schiller”.
La orele 6, în 17 iunie, coșciugul lui avea să fie coborît în groapa de la cimitirul Bellu „între un tei și un brad”.
Serviciile secrete habsburgice își făcuseră datoria. (Eugen ȘENDREA)
Lasă un răspuns