Revoluția pierdută

Ștefan RADU

După 16 ani, ceea ce s-a întîmplat în Decembrie 1989 pare a fi foarte departe în timp. Am descoperit, acum, că fac parte dintr-o generație care a trăit Istoria așa cum puțini oameni au șansa în viața lor. Zilele astea, diferite posturi de televiziune au prezentat reportaje cu adolescenți care habar nu aveau despre ce au trăit părinții, frații sau vecinii lor. Pentru acești copii, paginile de manual unde se vorbește despre Timișoara, Cluj, Iași, despre teroriști și revoluționari sînt simple amenințări de extemporal, „materie secundară”, pierdere de vreme în comparație cu informatica, muzica hard sau telefonia mobilă. Cine a fost Ceaușescu? „Un dictator care a impus unele cenzuri…” Sau „un conducător care a fost ucis, dar anchetele de pînă acum nu au lămurit cine-s făptașii…” Fascinantă a fost și declarația unei copile născută pe 22 Decembrie 1989: „Acum școala este mai organizată.” Cine i-a redus, oare, percepția doar la atîta lucru? în mintea acelei eleve, dacă este acum mai multă organizare în școală (unde se vînd droguri, se înjunghie minore, se filmează pelicule porno, sînt bătuți profesorii), înseamnă că înainte de ’89 era o junglă de nedescris, cu securiști la ușa clasei, cu torționari oficiali pe holuri și cu o totală debandadă în programe? Ce semnificație mai are pentru noile generații momentul de grație pe care îl numim noi, ăștia mai bătrîni, Revoluția din Decembrie? Poate cel mai simplu și vulgar mod de a le explica istoria este să le spunem că fără Decembrie ’89 nu ar fi avut acum, prin buzunare, cele mai noi modele de telefoane mobile. Asta ar înțelege mult mai ușor decît poveștile despre pîinea cartelată și programul obligatoriu de învățămînt politico-ideologic.
Dezinteres și confuzie – astea sînt coordonatele în care se percepe, în prag de 2006, Revoluția Română. Poate peste o sută sau două sute de ani, autorii de manuale școlare vor scrie mult mai amplu despre acele evenimente. Acum, rănile încă necicatrizate nu ne permit detașarea necesară. Și nici transformarea unei tragice revolte (peste o mie de morți) într-o legendă edulcorată precum luptele lui Ștefan cel Mare sau atacul în izmene de la Mărășești. încă mai bîntuie printre noi criminalii și complicii celor care au ars cadavrele tinerilor împușcați la Timișoara. încă mai rezistă în structurile de conducere ale României indivizi ticăloșiți (după cum spunea cineva, persoană importantă!). Poate chiar la Ministerul Educației, printre cei care inițiază și aprobă programele de istorie, se află „teroriști” ai vechii mentalități. Pentru ei, singura salvare este uitarea și ignoranța noilor generații. N-am auzit ca în săptămînile acestea, la vreo școală din Bacău să se fi organizat întîlniri cu luptători supraviețuitori din Revoluție. Pînă și părinții martirilor băcăuani au fost uitați. Doar numele cîtorva străduțe mai amintesc de sacrificiul unor tineri nevinovați. Care diriginte s-a gîndit la o oră specială despre eroismul de-acum 16 ani? Cîți dintre ei și-au dus elevii la Monumentul din Cimitirul Cental, pentru a depune o floare pe mormîntul visurilor unei întregi generații? Profesorii încă fac bilanțul unei greve mult prea lungi și-și numără lețcaiele puține din portofele. Istoria recentă nu le stimulează inițiativa profesională și nu-i aduce în starea de mîndrie pe care au trăit-o la început de 1990.
Comparați, în aceste zile, programele de pe diferite posturi TV: o puzderie de documentare și filme artistice care marchează evenimentele din Decembrie 1989. Un adolescent ai cărui părinți sînt șomeri sau care au plecat în Occident, „la muncă”, ce va înțelege din valul de frustrări și mizerii care se revarsă asupra lui? O peliculă ajunsă celebră arată cum securiștii au pus mîna pe putere. Un reportaj din Ardeal prezintă răniți din Revoluție ajunși la azilul săracilor. Cîteva talk-show-uri bat apa în piuă cu invitați care își dau cu părerea despre evenimente la care nu au participat direct. Și peste toate acestea, la știri, vedem cum depun coroane de flori la monumentele martirilor cei care au promovat pe scara politică și socială numai ca urmare a sacrificiului celor azi uitați. Pierderea Revoluției ne aruncă într-o istorie paralelă unde generațiile nu se mai pot întîlni. Acesta este pericolul care mă sperie cu adevarat. Timișoara, Cluj, Iași, despre terori

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!