România ești tu

Merit și culpabilitate

Un băcăuan – inginerul pensionar Nicolae Leca, ne face o propunere care ne onorează. De fapt, e o provocare, în sens pozitiv: „Aș fi încîntat – scrie domnia sa în succinta epistolă trimisă redacției – dacă ați accepta ideea ca în paginile ziarului să deschideți o rubrică permanentă, sau măcar periodică, cu tema «România ești tu»”. Mărturisim, cu mîna pe inimă, că repectiva inițiativă este cît se poate de bine venită, ea ținînd de ceea ce numim conștiința de sine. Intr-un context politic și social marcat de grave maladii, cum este cel românesc, a trata și vindeca răul prin terapii ce izvorăsc din noi înșine nu poate fi decît un lucru benefic și de o mare responsabilitate. Inseamnă a ne face datoria de fii și cetățeni onești ai acestei țări, dincolo de orgolii meschine și interese păcătoase, de minciună, abuz, prefăcătorie, lăcomie. Păcate pe care, de altfel, le avem de mult, ele vin din spiritul nostru balcanic tributar fățărniciei, lingușelii, conjuncturii. Iată, de altfel, ce scria Mihai Eminescu, marele român, în urmă cu mai bine de un secol: „Cînd panglicarii politici care joacă pe funii împreună cu confrații lor din Vavilonul de la Seina se vor stinge pe rudă de sămînță de pe fața pămîntului nostru, cînd pătura de cenușeri, leneșă, fără știință și fără avere va fi împinsă de acest popor în întunerecul ce cu drept i se cuvine, abia atunci poporul românesc își va veni în fire și va răsufla de greutatea ce apasă asupra lui, atunci va suna ceasul adevăratei libertăți”. Și continuă: „…Pe nevoile – din nenorocire veșnice – și pe lesnea crezare a mulțimii se-ntemeiază demagogii care, neștiind nimic, vor să se ridice de-asupra tuturora și să trăiască din obolul nemeritat al săracului. Și fiindcă demagogii, fiind în genere oameni înzestrați în loc de minte cu vicleșug numai, stăpînirea lor însemnează domnia brutalității, a viciilor, a ușurinței”.
De ce am apelat la gîndirea și atitudinea militantă a poetului național? Din cel puțin două motive. Primul: pentru că moralitatea lui e deasupra oricărei îndoieli și tocmai de aceea se cuvine să-l ascultăm cu sfințenie. Al doilea: pentru că abia în urmă cu două zile am aniversat împlinirea a 155 de ani de la nașterea acestui Mesia al poporului nostru fără de care nu am fi fost ceea ce am ajuns ca nație, dar în care”Nimic nu e mai periculos pentru conștiința unui popor decît priveliștea corupției, a nulității recompensate, decît ridicarea în sus a demeritului”.
România ești tu! Adică noi, în individualizare. Incitant prin definiția și conținutul său, acest generic induce însăși ideea de merit, dar și de culpabilitate. Mai ales de culpabilitate. într-o țară în care valorile morale au fost deturnate de la adevăratul lor conținut, iar injustiția de orice fel a devenit precept de conduită, nu ne putem aștepta ca lucrurile să evolueze în favoarea noastră. Dincolo de intenții și declarații politicianiste trăim realitatea crudă a fariseismului deșănțat; acceptăm fatalitatea și acuzăm destinul, dar nu facem mai nimic pentru a ni le schimba. Toate acestea își au numele și chipurile lor la care ne închinăm: Decadență, Decădere, Declasare, Degenerare, Demagogie, Demoralizare, Dependență, Deșertăciune, Devastare, Dezechilibru, Disperare, Dispreț, Dezmoșteniți. Ce facem pentru a-i alunga din calendarul blestemelor noastre? Mai nimic! Foarte puțin! Cu alte cuvinte: ne cam merităm soarta, așa că ce să mai dăm vina pe alții? Fiindcă „Intr-o țară de oameni declasați și moralicește decăzuți, statul nu poate fi decît icoana lor; el nu va fi un sanctuar, ci un lenociniu”.
Despre toate acestea vom scrie în rubrica pe care tocmai v-o propunem, alternînd urîtul cu frumosul, minciuna cu adevărul. In speranța că vom reuși să schimbăm cîte ceva. (Mihai BUZNEA)

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!