România, un an în UE

A pierdut România primul an?

Ionuț Popescu

în copilăria mea, petrecută într-un cartier brăilean, speranța mamelor ai căror băieți erau bătăuși, hoți, derbedei era să se însoare. Cînd se așezau la casa lor, cum se spunea, ca prin farmec, foști barbugii sau bețivi se linișteau, deveneau responsabili, părea chiar să le placă rolul de supuși nevestei, ei, șefii de gașcă, cei care luau inițiative mereu în afara legii. Alții, dimpotrivă, își revărsau energia rămasă neconsumată după însurătoare asupra proaspetelor neveste, pe care le stîlceau în bătaie. Nu divorțau, dar însurătoarea era doar un accesoriu care îi stînjenea puțin în a-și continua stilul de viață de dinainte, spre disperarea mamelor lor.

Cam așa era România înainte de aderare: cu o viață destul de dezordonată și cu speranțe că după integrare totul se va schimba și fiecare ne vom reface viața. Multe speranțe nerealiste, multe așteptări zadarnice. Confruntarea politică acerbă a început din primele zile ale lui 2007. Atunci, conflictele latente dintre președintele Băsescu și premierul Tăriceanu au izbucnit cu putere și ele au marcat întregul an. Tăriceanu a alunecat încet în brațele grupului care îl susținea/era susținut de Dinu Patriciu. Scena politică s-a scindat în grupări pro și anti-Băsescu într-un fel asemănător cu cel de la începutul anilor ’90. S-a ajuns pînă la un referendum pentru demiterea președintelui, mare eșec pentru inițiatorii lui, care a arătat susținerea mare de care dispune președintele în rîndul electoratului. Alegerile pentru Parlamentul European au confirmat această tendință și, pentru prima oară după 1990, partidul din care face parte Ion Iliescu nu mai este principala forță politică. O schimbare radicală care va marca evoluțiile politice viitoare. Tot o premieră, sau poate doar un paradox, a fost și faptul că, deși Guvernul dispunea în Parlament doar de o susținere de 22%, nici o moțiune de cenzură nu a trecut. Un amalgam de interese ciudate a menținut Guvernul în funcțiune. La PSD, aparent, dispărea disciplina cazonă, PRM vota alături de UDMR, PC era consecvent doar în propria inconsecvență.

Paradoxal sau nu, creșterea economică nu a fost dramatic afectată; ritmul de creștere s-a menținut undeva în jurul a 6%. Mai mic decît în 2006, dar cauza a fost mai degrabă seceta extremă, creșterea puternică a prețului petrolului și un context internațional nefavorabil pe piețele financiare. Guvernului i se poate pune în spinare o poltică salarială extrem de relaxată, creșteri populiste de salarii și pensii, care vor fi un bolovan de gîtul economiei și în anii următori. Investitorii străini au continuat să vină în România, românii care lucrează în străinătate au trimis mai mulți bani în țară, consumul și creditarea au continuat să crească spectaculos. Dar și deficitul de cont curent, adică diferența negativă dintre intrările și ieșirile de valută din țară. Altfel spus, românii au consumat mai mult, dar mai ales din import. Acest deficit a accentuat îngrijorările privind o depreciere a leului, care s-a și produs în toamnă, arătînd, totuși, vulnerabilitățile economiei românești. Dar devalorizarea leului a reliefat și temerile investitorilor că, într-un an electoral, 2008, slăbiciunea Guvernului și tentațiile populiste ar scoate și mai mult în relief punctele nevralgice ale unei economii aflate doar pe cale de întremare.

A fost 2007, în aceste condiții, un an pierdut pentru România? Eu zic că răspunsul este „nici vorbă”. România și-a trăit și în această perioadă bolilor copilăriei. Pentru prima oară s-a experimentat coabitarea între un președinte și un guvern care se confruntă pe față. Pe acest fond de confruntare au apărut acuzații greu de imaginat: Băsescu-dictator și dictatura prezidențială. și asta, într-o țară în care fostul președinte, Ion Iliescu, putea înfrîna inițiative ale Guvernului care nu aveau nici o tangență cu prerogativele președintelui, vezi inițiativa fostului ministru de Finanțe Mihai Tănăsescu pentru introducerea cotei unice de impozitare sau acțiunea altui fost președinte, Emil Constantinescu, de demitere a premierului Radu Vasile. Actualul președinte nu reușește nici măcar să împiedice numirea unui ministru de a cărui competență se îndoiește și, totuși, e acuzat de dictatură prezidențială.

Dincolo de frecușurile care vor fi uitate în timp, anul 2007 este o bornă istorică. Este anul de apogeu al istoriei noastre. Niciodată România nu a fost mai clar în rezonanță cu partea bună a istoriei. Sîntem membri NATO, parte din Uniunea Europeană, puține derapaje enorme mai pot avea loc. Creșterea economică actuală, pusă în contextul din care facem parte, e cea mai sănătoasă din istorie și cel mai puțin supusă conjuncturii. Nicicînd nu au fost mai mulți români care să trăiască mai bine, niciodată economia românească nu a fost mai deschisă și cu perspective mai clare de dezvoltare. Sîntem pe hartă, sîntem pe monitoarele investitorilor. Chiuariu? Adomniței? Hărdău? Cine-și va mai aminti de ei? Cei 20 de ani, de după 1989, despre care vorbea Brucan, sînt cei mai fabuloși ani ai istoriei noastre. Ridicați puțin privirea din ecranele televizoarelor și-mi veți da dreptate!nceputul anilor ’90. S-a ajuns pînă la un referendum pentru demiterea președintelui, mare eșec pentru inițiatorii lui, care a a

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!