A fost primul basarabean care a pus tricolorul pe o întreprindere rusească și a fost acuzat de fascism. A fost combatant în războiul din Transnistria din 1992. Alături de soția lui și de cei doi copii, s-a aflat în linia întîi în timpul „răcoalei” românilor împotriva cazacilor. Și-a părăsit casa și familia, pentru a lupta alături de frații lui. În timpul războiului din Transnistria, a devenit șeful statului major al batalionului de voluntari „Haiduc”. A uimit un general rus care s-a oferit să-i fie ostatic, pentru a-și vedea familia. După încheierea conflictului, era cît pe ce să-și piardă viața în urma unui atentat. Își iubește țara mai mult ca orice și visul lui este să-i vadă pe toți românii într-un singur stat. Acesta este Nicolae Grecu, un simplu locuitor din Transnistria, căruia războiul i-a schimbat radical viața. El a absolvit Institutul Politehnic din Chișinău și s-a întors în orașul natal din Transnistria, Dubasari. Acolo a lucrat ca inginer șef la o întreprindere de industrializarea cărnii. A realizat numeroase invenții la fabrică, neomologate, lucru ce i-a determinat pe ruși să îl cheme înapoi după terminarea războiului. N-a acceptat și s-a mutat alături de familia lui, în Chișinău. .
A luptat împotriva rusificării Republicii Moldova
L-am întîlnit la Slănic Moldova, acolo urmează un tratament de recuperare fizică. Un bărbat nu prea înalt, brunet și serios. Calcă apăsat, semn că viața cazonă și-a pus amprenta. A fost combatant în războiul din Transnistria. un român care a luptat pentru nemul și drepturile lui. Nicolae Grecu are 46 de ani, este căsătorit și este foarte mîndru de cei doi băieți ai săi. Unul este student la Academia de Studii Economice din București, iar mezinul face încă liceul la Chișinău. Povestea de curaj și eroism, izvorîte din dragoste de țară, a lui Nicolae Grecu, începe înainte de 1989, cînd Republica Moldova era stat în marea Uniune Sovietică. „Rusificarea masivă s-a declanșat în anii 1975-1985. Toate cărțile, ziarele erau în rusă. La școală se învăța în limba rusă. La serviciu nu puteai vorbi decît în rusă. Dacă deschideai gura și ziceai ceva în românește, riscai să fii închis. În 1982, eram student la Institutul Politehnic din Chișinău și acolo învățam că limba rusă va fi una unificată, pe tot globul. Nu am acceptat nici un moment, însă, să renunț la limba în care am scos primele gîngurituri la sînul mamei”, își începe povestirea Nicolae Grecu.
După absolvirea facultății, proaspătul inginer s-a întors în orașul natal, Dubasari, din Transnistria. Aici activitatea lui de manifestare a spiritului românesc s-a amplificat. „Exista un fel de organizație a românilor, numită «Clubul Moștenirea». Rolul nostru era să amplificăm sentimentul național în rîndul românilor din zonă. Nu trebuia nimeni să uite că este român și că trebuie să vorbească limba română. Primele vorbe ale bebelușilor trebuiau să fie în graiul matern, și nu în rusă. De aceea recitam poezii, mergeam și cîntam pentru români. În paralel cu noi, aveau și rușii clubul lor. Erau mai bine organizați decît noi. Românii erau haotici și mai leneși. Prin 1989-1990 a început o mișcare de democratizare, care a avut ca principal obiectiv renașterea sentimentului național. S-a propagat în școli, grădinițe, la serviciu, în ziare, reviste. Începeam în sfîrșit să fim români, la noi acasă”, spune fostul combatant. Cînd a simțit că vremurile sînt în schimbare, Nicolae Grecu s-a urcat pe întreprindere și a pus la loc de cinste tricolorul. „Cînd au venit rușii la serviciu, nu au mai vrut să intre la muncă, spunînd că ei nu lucrează sub stindard fascist. Steagul a stat acolo vreo două luni și abia după aceea l-au dat cazacii jos”, povestește cu lacrimi în ochi românul din Transnistria.
Dar bucuria eliberării de comunism nu a fost de durată. Între cele două maluri ale Nistrului s-a prefigurat un nou coflict. Un conflict în care românii au trebuit să țină piept cazacilor.
Locuitorii din Dubasari au ieșit cu pieptul gol în fața automatelor cazacilor
Războiul din Transnistria a început pe 2 martie 1992 și s-a încheiat pe 8 august în același an. Conflictul s-a declanșat, însă, în decembrie 1991, cînd cazacii transnistrieni au atacat și podul de peste Nistru. „Am simțit într-adevăr că românii sînt o forță și se pot organiza, de-abia în februarie. Pe 11 și 12 februarie 1992, toți românii din Dubasari, precum și cei din comunele învecinate, ne-am adunat cu toți pentru a manifesta împotriva cazacilor. Femei, bărbați, copii, mergeam spre ei cu piepturile goale. Cazacii stăteau cu automatele pregătite la doi-trei metri în fața noastră. Eu îmi țineam soția și copii de mînă. Eram în linia întîi. Cazacii au început să tragă deasupra noastră. Femeile și copii au sărit să le ia automatele din mînă. Nu a fost nimeni omorît, dar mulți au fost răniți. A fost o ridicare sufletească așa mare, încît toți plîngeam de fericire. Eram inimă de român lîngă inimă de frate. Spiritul de patriotism se amplificase și a atins cote maxime”, își amintește de acele clipe cutremurătoare fostul combatant. Văzînd că românii încep să se ridice, cazacii au început să fie activați, numărul lor sporind considerabil. „Cazacii sînt niște bețivi, fără mamă și fără tată. Sînt un fel de mercenari care luptă pentru bani și băutură. Odată intrat pe mîna lor, nu mai ai scăpare”, mai spune Nicolae Grecu. Mai mulți români au fost duși de cazaci în închisoarea de la Tiraspol sau pur și simplu li s-a pierdut urma
Voluntarii au fost sufletul războiului din Transnistria
Pe 2 martie s-a deschis ceea ce avea să fie numit de istorie, Războilul din Transnistria. Ostilitățile au început cu atacarea de către cazaci a Poliției din Dubasari. „Au tras în poliție. Românilor li s-a interzis să riposteze. Ordinul de la Chișinău era să rămînă în post, dar să nu tragă sau să se predea. O parte dintre polițiști au trecut de partea cazacilor. Sînt și acum cu ei. Cei mai mulți au fost, însă, luați prizonieri. Au fost duși la închisoarea din Tiraspol, unde au fost bătuți și interogați. Unora li s-a dat drumul în iunie și au venit imediat pe front”, mai povestește românul din Dubasari. Conflictul declanșat cu atacul asupra poliției din Dubasari s-a extins în toată zona. Românii au început să se organizeze și să țină piept rușilor. Printre ei, și Nicolae Grecu. „Noi eram deorganizați și nu aveam arme. Am năvălit pur și simplu într-o unitate militară romănească și am luat tot ce se putea. Dar armele erau insuficiente. Am început să ne organizăm între noi cu armamentul luat. Cazacii, cînd se puneau pe tras, trăgeau non stop și două zile. Noi eram cinci-șase inși la un automat. Cînd au aflat cazaci că a fost luată unitatea militară, au venit cu blindatele. Noi am făcut linia de front cum ne-am priceput mai bine. Am adus saci cu nisip, bucăți de beton, macarale, mașini și tot ce am găsit și putea fi folosit. Linia fixată de noi atunci a rămas granița din ziua de azi. Polițaii care în timpul atacului nu erau de serviciu ni s-au alăturat și ei. Poliția specială a trecut Nistrul pe niște scînduri și ni s-a alăturat. În sprijinul nostru au venit și vreo zece burunduci. Ne uitam la ei și nu știam ce pot face acești tineri. Nu aveau mai mult de 19 ani și tot ne cereau arme. Nu le-am dat, așa că s-au dus singuri să-și ia de la cazaci. Burunducii sînt un fel de cercetași care se strecoară printre liniile inamice. Se tîrau în liniște pe pămînt, cu o viteză foarte mare. Ne aduceau informații foarte prețioase, dar și arme”, mai istorisește despre acele clipe de război Nicolae Grecu.
Voluntarii români duceau o viață plină de necazuri. „Nu mai făcusem baie de luni bune, cu toate că stăteam lîngă Nistru. Cazacii stăteau cu luneta pregătită și cine încerca să se apropie de apă era țintit. Bărbile ne crescuseră ca la preoți. Cînd dădeam maieul jos, acesta stătea în picioare”. Pe 13 martie a avut loc confruntarea cea mai sîngeroasă dintre voluntari și cazaci. Au căzut mulți, iar numărul răniților a fost foarte mare. Cazacii prinși au fost spînzurați prin copaci. Nicolae Grecu a fost desemnat să aducă arme cu mașina. A pleca,t cu inima cît un purice, dar datoria trebuia să învingă teama. „Am umplut mașina cu arme. Stăteam pe ele. Cazacii m-au oprit și am zis că mi-a venit sfîrșitul. Le-am spus în rusă că duc răniți la punctul medical și am scăpat”. La sfîrșitul lunii martie, voluntarii din Transnistria s-au organizat după sistemul cazon.
Nicolae Grecu a devenit șeful statului major al batalionului de voluntari
Șeful de stat major al Batalionului „Haiduc” de voluntari a fost numit Nicolae Grecu. Majoritatea voluntarilor erau oameni simpli, fără prea multă carte și au vrut să fie organizați de cineva cu studii. În rîndul lor, absolvenții de facultate puteau fi numărați pe degetele de la o mînă. Pentru curajul lui și dragostea de țară a fost ales Neculai Grecu. El avea și cunoștințe militare, pentru că a făcut armată severă în cadrul fostei Uniuni Sovietice și a fost detașat în fosta Republică Democrată Germană, la Dresda și la Potsdam. „Imediat, am strîns oamenii, pentru a nu mai lupta haotic. Voiam să am o evidență clară a schimbului de poziții, pentru că erau oameni care stăteau în post și cîte trei, patru zile, fără să închidă un ochi. Aveam în subordine 700 de combatanți. Cazacii m-au dat în urmărire. Poza mea era afișată peste tot. Pentru ei, devenisem inamicul numărul unu. A trebuit să fug de acasă. Și atunci am avut mare noroc. Eram în casa părintească, cînd am fost anunțat că vin cazacii. Nu am mai avut timp să fug, așa că am închis lumina. Stăteam cu frică mai ales pentru soție și copii. Vreo 30 de cazaci au înconjurat casa, dar un vecin rus le-a spus că nu e nimeni în casă și că am fugit cu familia nu demult. Le-a arătat și direcția pe unde am luat-o. S-au repezit într-acolo. Am laut actele și ceva bani și am plecat. Soția și copii i-am dus la Chișinău, într-un hotel al Poliției. Eu m-am întors pe front”, ne spune Grecu.
În timpul războiului, voluntarii au fost sprijiniți de Chișinău, dar și de România. „De la țara mamă am avut atît sprijin moral, dar mai ales material. Primeam ajutoare cu haine, mîncare, medicamente, dar cele mai importante erau armele. E drept că armele românești nu prea străluceau în eficiență. Trăgeam cu automatele șapte gloanțe, iar al optulea pica la zece metri de noi. Nu știu din ce material erau făcute”, mai spune fostul șef de stat major al voluntarilor. Pe platoul de la Cocir, lîngă Dubasari, Nicolae Grecu a mai luptat încă jumătate de an, conducînd batalionul de voluntari. În luna iulie, voluntarii au primit grade de la armată, iar Nicolae Grecu a fost numit căpitan. Paradoxal, statul nu l-a recompensat cu nici o decorație. Nici pe el, nici pe combatanții pentru care el a trimis înaintări de decorare. În schimb, au fost decorate persoane care poate nici nu au călcat pe frontul de luptă. „Pe front, eram circa 2.000 de persoane, dar au primit statut și drepturi de combatant 20.000 de oameni. Legea dată de guvern spune că și cine a fost pe front o zi are acest statut. Mulți s-au înghesuit pentru drepturi”, mai spune Nicolae Grecu.
După război, un general rus s-a oferit ostatic pentru ca Nicolae Grecu să-și poată vedea părinții
Războiul din Transnistria s-a încheiat prin intervenția pacifistă a armatelor ruse. „În august, au venit rușii. Generalii de la Moscova îi luau la rost pe cazaci pentru că trăseseră aiurea. Toate casele și copacii erau ciuruiți de gloanțe, din cauza beției lor. Rușii erau cei care veneau să poarte negocierile cu noi, în tabără noastră. Noi nu mergeam la ei. Un general rus, cînd a aflat că nu îmi mai văzusem părinții de cîteva luni bune, s-a oferit să stea ostatic la noi, împreună cu un colonel. A dat ordin unui alt colonel să mă însoțească pînă acasă și să nu mi se întîmple nimic. Așa am plecat să îmi văd părinții și copiii. Cînd treceam printre cazaci, aceștia voiau să mă împuște, dar colonelul le-a explicat că, dacă mor eu, noi îl avem ostatic pe general. M-au lăsat să trec, dar erau foarte mînioși”, își mai amintește eroul din Transnistria. Cînd a ajuns acasă, Nicolae Grecu și-a găsit locuința arsă, dar bucuria lui a fost că părinții erau teferi. Toate bunurile îi fuseseră furate.
După încheierea războiului, Nicolae Grecu s-a mutat cu familia la Chișinău. A renunțat la serviciu, cu toate că, paradoxal, rușii îl doreu înapoi în fabrică, pentru invențiile pe care le realizase acolo. Aceastea ușurau munca angajaților, dar nu au fost nicioadată brevetate. De la statul moldovenesc a primit un aprtament și și-a reluat treptat viața. Nu înainte de a mai trece printr-o ultimă întîmplare, care era să-i fie fatală. „Mergeam pe o stradă în Chișinău, cînd am auzit în spatele meu zgomotul de motor al unei mașini. Nu m-am întors, dar am simțit că eu eram ținta. Într-o fracțiune de secundă, m-am aruncat la marginea trotuarului și am apucat-o pe o străduță. Am fugit și de atunci au fugit și problemele mele”, a mai spus Nicoale Grecu.
Momentan, fostul combatant este șomer. Nu s-a hotărît dacă se va stabili în România, pentru că așteaptă ca mezinul să termine liceul. Mai presus de toate, în sufletul românului există o dragoste de România pe care poate puțini dintre noi o putem înțelege. „Patriotismul se naște odată cu omul. Nu există altă alternativă. Nu poți spune că azi ești patriot și mîine nu. Simți odată pentru totdeauna. Pentru toată viața. Poporul român trebuie să fie unul singur. De aceea am luptat noi acolo. Să păstrăm ce este al nostru și să-l dăm mamei”, a încheiat plin de optimism fostul combatant din Transinistria. Dar, pînă cînd visul eroului deja intrat în anonimat se va împlini, mai trebuie luptat cu inamicul cel mai crunt. Mentalitatea. (Claudiu TĂNĂSESCU)
Lasă un răspuns