• în căminul-spital de la Ungureni trăiesc 157 de asistați, cei mai mulți bolnavi psihic • Cezarina Tudoreanu, o fostă profesoară de muzică, este convinsă că este fiica regelui Mihai • o altă asistată, „savanta Republicii România”, a refuzat să-mi vorbească, de teamă să nu-i fur ideile inovatoare • căminul de la Ungureni este ticsit de nebuni, care mai de care mai talentați
Afară e cald. E o zăpușeală de nu poți respira. În timp ce mă gîndesc la ploaia mult așteptată, intru pe poarta Căminului spital din Ungureni. Fac cîțiva pași și îmi arunc privirea împrejur. Într-o parte zăresc un grup de oameni. Mă apropii și descopăr că sînt împărțiți în două tabere. Întinși pe niște pături sau rezemați de copaci, și ei parcă așteaptă să se răcorească.
Într-una dintre tabere, oameni cu picioare strîmbe, cu mîini întoarse aiurea, cu capul schimonosit în fel și chip. Îmi întorc privirea de la atîta durere. O fac instinctiv, fără să mă gîndesc la ce voi găsi dincolo, în cealaltă parte. Grupul pe care îl privesc acum pare normal. Chiar îmi spun că sînt fericiți acești oameni că n-au nimic. Pe dinafară, însă. N-au defecte fizice, dar au mințile întunecate. Trăiesc într-o lume a lor.
Printre asistații din cămin sînt împrăștiați supraveghetori. Privirile bolnavilor psihic se ridică mirate pentru o clipă, cînd mă descoperă. Dar la fel de repede cad în nepăsare. Senzația noului durează foarte puțin în mintea multora dintre ei. Pentru că aici nu este altceva decît un loc plin de suferință, în care nimeni nu a venit de bună voie. Aici sînt toți nebunii de la Ungureni. Așa le-au spus oamenii din sat, cînd am întrebat ce caut. În Centru de Recuperare și Reabilitare a Persoanelor cu Handicap din Ungureni sînt internați 157 de oameni. Căminul ar trebui să găzduiască doar 150 de oameni. Stau însă mai mulți, fiindcă asta este situația. În camere sînt și cîte zece paturi. În ultimii ani, centrul a fost renovat, iar nebunii care mai deunăzi umblau dezbrăcați și în picioarele goale au acum o casă a lor.
Cezarina, fata regelui Mihai
Căminul din Ungureni e ca o cutie a Pandorei. Aici au fost închise toate suferințele acestor oameni. Răbufniri de moment s-au transformat într-o nebunie cronică, care, însă, nu va răzbi niciodată de acești pereți. Cînd începi să vorbești cu oricare dintre asistați, te minunezi de limpezimea minții lor. E doar o iluzie. În cîteva clipe te conving de contrariu. Nu știi cînd începe nebunia, ce anume o declanșează. Poate doar acea luminiță din ochii lor te asigură că e mai bine să-i lași în lumea lor.
Nebunia nu înseamnă neapărat și violență. Reacțiile acestor oameni cu mințile pierdute sînt diverse și imprevizibile. Nu te poți aștepta în nici un moment la o reacție anume. La fel mi s-a întîmplat și în cazul Cezarinei Tudoreanu. Pătrund în camera ei și văd o femeie stînd pe un pat, preocupată intens de ceva. Pictează. Chiar cu mult talent. Asistenta care mă însoțește îmi spune că galeria pe care tocmai am văzut-o pe hol îi aparține. Cezarina are 56 de ani, iar după trăsături și eleganța gesturilor înțeleg că la viața ei a fost o tînără extrem de frumoasă și rafinată. Acceptă rapid să discutăm. Așa aflu că femeia a fost profesoară de muzică. „Am terminat Școala Normală din Bacău și apoi am dat la Conservatorul din Iași. Am intrat cu brio și am terminat în 1974, cu diplomă de compozitor și muzicolog. După facultate, am lucrat ca profesoară de muzică la o școală din Tîrgu Trotuș. Acum nu îmi mai place muzica. Prea multă carte mi-a stricat la cap, așa că m-am îndepartat de ea și mă ocup de pictură. Este o pasiune veche din școală”, îmi spune la început femeia.
În cariera ei de profesoară, Cezarina a avut rezultate excelente. A reușit chiar să cînte în marea finală a concursului Cîntarea României de la Casa de Cultură din Bacău și să ia locul doi. Femeia nu a fost căsătorită niciodată și se pare că suferința ei mentală a fost provocată de o decepție în dragoste. Ea a venit în căminul din Ungureni acum trei ani, dar o altă bună perioadă a stat la fostul centru din Tîrgu Ocna.
Vorbim despre pictură, despre muzică. Femeia îmi pare de-o istețime sclipitoare și chiar mă întreb în ce constă nebunia ei. O las să-și depene povestea. Îmi place mult felul în care o face. Vorbește atît de curat despre viața sa, încît, dacă n-ai fi în fața ei, ai spune că citește dintr-o carte. Cezarina îmi povestește despre casa părintească din Tîrgu Trotuș, despre sora ei, Ortansa Codreanu, actriță la Satu Mare, dar mai ales despre tatăl ei … regele Mihai. „Trebuie să vă spun ceva, domnule doctor. Rămîn uimit, fiindcă pînă atunci îmi spusese «domnule redactor». Asistenta îmi face semn din ochi să stau liniștit, că a început criza. Eu sînt rodul dragostei dintre mama mea și regele Mihai. El venea în zonă la tratament și a cunoscut-o pe mama. Sînt mărturii la Slănic că eu sînt fata lor, că sînt o prințesă a României și că am sînge albastru. Am încercat să le dovedesc tuturor că sînt fată de rege, dar nu mă iau în seamă și zic că sînt nebună. Nimeni nu vrea să verifice la Slănic și la Tîrgu Ocna, să vadă că zic adevărul. Am fost rodul unei iubiri de-o vară”, îmi spune Cezarina țintuindu-mă cu ochii ei mari.
De parcă mi-ar fi citit gîndurile, femeia încearcă să găsească argumente noi, doar, doar mă va convinge. Și devine tot mai îndîrjită. Nu știu cum să ies din încurcătură, așa că readuc în discuție tablourile expuse pe hol și pornim să îmi arate expoziția. Furtuna din mintea femeii pare că s-a încheiat la fel de repede cum a început. Profit de un moment de tăcere și-i explic că timpul meu de vizită s-a încheiat.
Ies în curtea căminului și încep să mă plimb. Doar ciripitul păsărilor sparge liniștea din jur. În timp ce eu mă gîndeam la povestea Cezarinei, pe care tocmai o lăsasem în lumea ei, o doamnă blondă, trecută de patruzeci de ani îmi iese în față. Mă surprinde apariția ei. E într-un halat alb și cred la început că e vreo asistentă. Are pasul ferm și pe fața ei nu citesc nimic. Parcă ar fi o veche guvernantă germană. Bătrîna „frau” se înfinge în fața mea. Dau s-o ocolesc, dar îmi ține calea. Clipește la fel de hotărît și îmi zice imediat că e „savanta Republicii România”. Abia acum înteleg că am în față o altă pacientă. Îmi dau seama că nu pot să scap și încerc să intru în vorbă cu ea. Se răzgîndește automat. Nici nu mai vrea să audă, pentru că, cică, „i-aș fura ideile de investiții la care lucrează acum”.
Căsuța salvării
O parte dintre bolanvii psihic au fost duși într-o casă separată de restul căminului. Sînt persoane cu afecțiuni neuropsihice și fizice care au dat semne că starea lor de sănătate se îmbunătățește. Căsuța salvării, m-am gîndit eu. Înăuntru descopăr opt persoane. Toți învață să se gospodărească după un program bine stabilit, sub atenția unui supraveghetor. În curtea din fața casei plantează legume și zarzavaturi, iar în spate cresc porci. Treburile în casă sînt împărțite. Este exact ca într-o familie.
Capul este „sculptorul”. Dumitru Moraru are 56 de ani. Este la Ungureni de trei ani, după ce 12 ani înainte a stat la Tîrgu Ocna. În lungii ani petrecuți prin cămine, omul și-a găsit o nouă pasiune pe care a transformat-o în îndeletnicire zilnică: sculptura. „Eu de loc sînt din Borzești. Am lucrat ani mulți la un CAP. În spitale am ajuns pentru că am degerat într-o iarnă și nu am mai putut să merg. L-am ajutat pe fratele meu să facă rachiul. Am băut și am adormit noaptea în grajd. Dimineață, cînd m-am trezit, nu am mai putut să merg. Din spitale am ajuns la Tîrgu Ocna. Aici am învățat de la un alt internat cum se sculptează în lemn. Am fost ucenicul lui o bună perioadă de timp. Apoi mi-am strîns trusa mea de scule și am început să lucrez singur. Stricam o bucată de lemn, o luam de la capăt. Dar nu mă lăsam pînă nu ieșea ce doream”, ne-a spus Dumitru Moraru.
Din mîna lui au ieșit de-a lungul timpului draperii, rame de tablouri, bănci, vitrine, somiere, rafturi și alte obiecte utile în gospodărie. Baza muncii lui nea Moraru nu este însă o trusă sofisticată, ci doar un simplu cuțit. Atelierul și l-a împrovizat pe balconul căsuței unde s-a mutat, tocmai ca să aibă mai mult spațiu de muncă.
Îl las la un moment dat și pe sculptor. Mai schimb vorbe cu unul sau cu altul dintre cei care îmi ies în cale. Fiecare om din acest cămin are povestea lui de viață. Unii au stat afară, au ce povesti din lumea de dincolo. Alții, mai săraci în amintiri, îți povestesc doar cum e între acești pereți. Este și cazul lui Florin Clopotaru, de 23 de ani, care este la Ungureni de cînd s-a înființat centrul. Avea atunci trei ani. Spre deosebire de el, unii mai trag nădejde, în puținele lor momente de realitate, că se vor întoarce acasă, la cei dragi. Dorință care, din păcate, pentru unii nu se va materializa niciodată. (Claudiu TĂNĂSESCU)
Lasă un răspuns