Planeta se zvîrcolește. Factorii interni și externi o macină, o transformă, dar nu în bine. Anotimpurile au pierdut din regularitate, fenomenele meteorologice periculoase mătură Terra în longitudine și latitudine, de la un pol la altul, de la est la vest. Cataclismele scutură scoarța terestră, regiuni întinse de pe glob fiind biciuite de furia dezlănțuită a fenomenelor la care știința și tehnica încearcă explicații, dar rămîn neputincioase în fața a ceea ce noi numim natură. Dacă factorii interni nu depind de activitatea omului și a celorlalte viețuitoare, suprafața globului terestru este influiențată negativ, spre catastrofă, de dorința omului de a se impune față de materie și față de semenii săi. Doar în legende și povești omul acționează în concordanță cu mediul în care trăiește.
Gena distructivă a omului, aliată cu înalta tehnică de care dispune, pune în pericol însăși viitorul planetei.
Legenda Atlantidei amintește de continentul scufundat datorită folosirii necontrolate a științei aplicate.
Nu sîntem departe de soarta fostei civilizații din continentul atlantic. Un filozof francez observa că omenirea se află pe jumătate robită de progresul tehnic pe care l-a realizat. Avea dreptate, dar știința a evoluat și robia omului este mai accentuată. Bineînțeles că omul nu vrea să se întoarcă la civilizația cavernelor, dar în ritmul actual nu mai poate să se oprească, și practic își taie craca de sub picior.
În goana după un înalt grad de civilizație, omenirea caută să se autodepășească, încercare periculoasă care nu poate să ducă decît doar la catastrofă.
Statele dezvoltate nu vor și nici nu pot să oprească acest carusel al morții. Rezultatele sînt palpabile, dar nu sînt recunoscute.
Activitățile casnice, industriale și cele animaliere, sporesc îngrijorător cantitatea de gaze otrăvitoare ce acționează imediat asupra organismului uman, și indirect pe termen mediu asupra stratului de ozon ce protejează planeta împotriva radiațiilor cosmice.
Toți acești factori, acționînd pe terenul unor antecedente familiare, influiențează negativ ființa umană, care nu are alternativă decît să izbească ori să fie izbită. Deocamdată oamenii acționează asupra animalelor și atmosferei, și chiar asupra semenilor.
Este tot mai greu să găsești un om care să acționeze normal, să urmărească normalitatea, să se încadreze în ordinea universului.
Fiecare dorește ca acum și aici să trăiască intens, absolut și definitiv, vrea să smulgă totul vieții, uitînd că face parte din ea, că este viața însăși, el și ceilalți împreună cu regnul animal și vegetal.
Plesirismul fără frontiere duce la involuția spirituală în favoarea vieții trăite intens, indiferent de mijloacele folosite. Pentru a gusta voluptatea și trăirea intensă apelează la droguri, începînd de la tutun, băuturi, pînă la moartea albă prin stupefiante. Și cînd doar senzația de super bine contează, mijloacele de procurare a plăcerilor facile devin tot mai periculoase. Lanțul răului cuprinde mulțimi imense, care treptat se dezumanizează, trecînd în condiția de subanimal.
Omenirea și-a pierdut busola, și ce îi rău, este și faptul că anormalul este molipsitor, se extinde cu repeziciune, iar cei care vor totuși să păstreze echilibrul între materie și spirit devin asimetrici, incomozi și sînt înlăturați din societate, dacă nu reușesc să se retragă voluntar.
Românii au scăpat la libertate și din 1990 încoace, sub acest stindard amăgitor, au furat și au stricat, au înlăturat sau au fost înlăturați, cei învinși fiind nevoiți să plece aiurea în lume pentru o bucată de pîine. Fenomenul nu este nou. Din cauza sărăciei și grecii au fost obligați să-și părăsească țara, învinșii au plecat și au înființat polisurile, printre care și la noi Tomis, Calatis, Histria.
Diferența este că ei au creat orașe înfloritoare economic și cultural, iar la noi se văruiesc doar fațadele de pe intrările principale. Despre cultură nici nu îndrăznim să vorbim, pentru că aceasta se reduce la citirea presei și urmărirea televiziunilor, care de cele mai multe ori îndobitocesc.
Diogene caută la lumina zilei un om, cu lumînarea aprinsă, zicînd că vede multă lume, dar nu găsește oameni.
Totul este fals. Și nu numai la noi. Pendulăm între sărăcie și sclipici. Cînd a fost judecat de Pilat, Iisus a fost întrebat ce este adevărul. Nu a răspuns.
Nici atunci oamenii nu erau mai buni, dar astăzi cei răi și perverși sînt majoritari, iar cei care vor totuși să țină cumpăna vieții, nu o pot face fără mari suferințe.
Un fost nomenclaturist ceaușist spunea cu ceva timp înainte de 1989 că ne va prinde și pe noi capitalismul și implicit mafia, și la încercarea noastră de a apăra totuși cinstea și onestitatea, ne-a tăiat-o scurt „dacă stai cu lupii și nu urli ca ei, te mănîncă”. Ce multă dreptate avea, și nu era prea școlit, avea însă simțul măsurii și intuise că ne vom încinge și noi în hora pierzaniei. Hora e strașnică, zbuciumul mare, dacă ai intrat în joc nu mai poți ieși. Poate doar pe năsălie, cu picioarele înainte!
Avea dreptate Eminescu atunci cînd ne întreba dacă noi sîntem urmașii Romei. Bineînțeles se gîndea la epoca de aur a Romei antice. Gaura de șarpe devine prea largă și nu poți să te ascunzi de anormalitate. (Jan NEGRU)
Lasă un răspuns