SARE PE RANĂ Unde ni-s elitele?

Spre deosebire de propaganda ceaușistă privind rolul maselor în istorie, noi considerăm că mersul înainte al unor comunității, popoare, regiuni, întinse de pe glob se datorește unor personaje puternice care posedă calități individuale deosebite și posibilități autentice de atragere a mulțimilor spre un anumit țel.

Istoria cunoaște suficiente personalități care au influiențat definitiv anumite epoci din viața popoarelor.

Trecînd peste rolul definitoriu al faraoanilor din Egiptul Antic, al regilor David și Solomon din vechiul Israel, al lui Alexandru cel Mare, al personajelor din fruntea revoluțiilor sud-americane și europene, ne oprim la cei care au viețuit pe meleagurile noastre în ideea ridicării poporului din starea mizeră în care se afla.

Paradoxal este faptul că românul de rînd nu l-a înțeles, sau nu l-a acceptat pe semenul său mai dotat, neavînd suficientă încredere în intuiția acestuia de emancipare. De multe ori chiar l-a urît sau vîndut. Este binecunoscută situația de după abdicarea domnitorului Alexandru Ioan Cuza, cînd românii și-au căutat domnitor în afara granițelor țării apelînd la Filip de Flandra, care i-a respins. Văzîndu-i pe români ca pe un stat la marginea civilizației Carol de Sigmarignen a venit deghizat în slujitorul lui Brătianu, cu o simplă valijoară, cu vaporul pe Dunăre pînă la Turnu-Severin. Nu s-a putut impune, avînd permanent în coastă clanul Brătienilor, care au făcut România modernă, iar regele Ferdinand a reușit cu aceiași Brătieni Unirea cea Mare.

Atunci, ca și acum, capetele dotate au fost atrase în politică și nu și-au putut etala splendoarea minții lor în folosul societății, pierzîndu-se în cercuri restrînse care i-au sufocat. Exemple tipice sînt: Nicolae Iorga și Mircea Eliade, primul – critic al fenomenului legionar, iar secundul – simpatizant.

Frunțile înalte precum Mihai Eminescu neacceptînd troaca politică au fost nevoite să se zbată între durerile creației și grija traiului zilnic.

Perioada post-belică a distrus mare parte din floarea intelectualității românești, iar cei care nu au apucat drumul închisorilor ori la Canal s-au pierdut în mizerie; doar puțini au avut șansă să părăsească țara.

Etapa 1945-1989 a generat suficientă intelectualitate, dar în mijlocul ei nu s-au putut ridica elite în sensul bun al cuvîntului pentru că trebuiau să se înregimenteze regimului și să-i proslăvească realizările.

Perioada de dezgheț de după 1989, cînd ar fi trebuit să existe o efervescență nemaipomenită de creație, în vederea scoaterii României din impas, a fost marcată – spre ghinionul nostru – de lupte fratricide pe același front al neputinței politice.

Intelectualii români de peste hotare care au încercat o întoarcere pentru sprijinul celor de acasă au fost judecați aspru de cei care mîncaseră salam cu soia.

Nici intelectualii din țară care nu fuseseră prea obidiți în epoca ceaușistă nu s-au înțeles, căutînd fel de fel de dosare cu trădări la Securitate.

S-a constituit un germene al societății civile din intelectuali de clasă, dar același păcat mioritic a dus la dispute de tot felul care, practic, i-au anulat menirea.

Scriitorul german Arthur Schopenhauer, în a sa lucrare „Aforisme asupra înțelepciunii în viață” remarca excelent că societatea omenească se aseamănă unei colonii de arici care mor de frig pentru că nu se pot apropia fără să se înțepe.

Deși avem foarte mulți intelectuali de clasă, ei nu se pot desprinde în elite fie din cauză că nu pot evada din cercul îngust al activității zilnice care să le asigure un trai decent, fie au fost atașați la căruța puterii ori s-au aciuat prin partide.

Nu este de neglijat influența negativă a Occidentului mai ales în teatru și film, unde abundă scenele ieftine porno, realizatorii noștri motivînd că așa e viața. Așa o fi, dar depinde cum te exprimi și cît prezinți.

Întîmplătoare, sau nu, este încercarea unor pseudo-intelectuali care se zbat să distrugă valorile consacrate și cunoscute în țară și străinătate.

Periculoasă și încercarea unor licențiați la apelul de seară, la buticuri universitare particulare, care se erijează în formatori de opinie. Ăștia și-au cumpărat diplomele cu valută și încearcă să se afișeze în fruntea culturii și științei românești!

Intelectualii care se întorc în țară nu prea rezistă climatului cultural, își iau tălpășița, iar cei care rămîn sînt ademeniți de putere. Vezi cazul Emil Hurezeanu, care însă a înțeles ce și cum și a scăpat din plasa premierului.

Dintre cei care încă își mai păstrează vocea: Patapievici, Paler, Dinescu, Stolnici, trag în direcții diferite, ca în fabula cu racul, broasca și știuca.

Și cînd te gîndești că la mia de locuitori avem mai multe minți luminate decît alte popoare, stai și te întrebi: „Unde ni-s elitele”? (Jan NEGRU)