Sate fără oameni

• un cătun din comuna Dealu Morii mai are astăzi doar trei case și numai una este locuită • în ultimii zece ani, țăranii au plecat din satul Dorofei spre zone mai populate • ultimii doi bătrînei rămași în sat se vor muta la toamnă • în tot județul sînt șase sate în care nu mai locuiește nici un om

În urma recensămîntului s-a descoperit că orășenii au plecat în număr foarte mare la țară. Oamenii nu mai suportă costul întreținerii și viața agitată. Își vînd apartamentele, își cumpără o palmă de pămînt, o căsuță și cîteva animale. Așa își pot ține copiii pe la școală. S-a întîmplat, însă, ca recenzorii să descopere și sate din care au plecat toți țăranii. Cătune fără curent electric, care au fost părăsite fără regrete de cei care au trăit acolo. Unii și-au dărîmat casele, alții nu. Au lăsat în urmă munca de-o viață. În tot județul sînt acum șase sate în care nu mai locuiește nimeni. Numai în comuna Dealu Morii sînt trei sate părăsite. Într-unul, ultimul om a plecat acum vreo șase ani. În celelalte, mai găsești doar cîteva suflete. La Dorofei, doi oameni își trăiesc bătrînețea într-o altă lume.

Am vrut neapărat să ajung la Boboș, în comuna Dealu Morii. Auzisem că acolo mai e o singură casă dărăpănată și eram curios să văd cum e să-ți petreci viața în pustietate. Mai bine de o oră am bătut din poartă-n poartă pe la țăranii din comună, să aflu drumul. Toți știu de Boboș, însă mă sfătuiesc să-mi văd de drum. „E cale lungă, maică, nu poți mata să ajungi acolo. Tocmai pe drumul ăla care traversează dealu’ tre’ s-o iei, și apoi mai urmează un deal”, mi-a arătat cu mîna mătușa Aneta, pe care cu greu am convins-o să iasă pe uliță. Și ceilalți săteni mi-au spus același lucru, dar m-am încăpățînat să-mi continui drumul spre satul fără oameni. Vroiam să văd dacă realitatea „bate” cu imaginația. Am parcurs cu mașina vreo doi kilometri, pe ulițe care se îngustau și se lărgeau cînd te așteptai mai puțin. La un moment dat, un om iese în cale și ne explică că nu mai putem înainta decît pe jos. „E greu, să știți, că urmează o rîpă și e plină de apă”, au fost cuvintele țăranului, care m-au convins să renunț.

Sătucul ascuns

Mă întorc la primărie și îl chestionez pe primarul Ion Stan despre celelalte sate părăsite. „La Bostănești mai e o casă cu două persoane, la Bălănești trei case și un singur locuitor, iar la Dorofei, doar doi bătrîni, deși sînt trei case”, îmi explică primarul. Nu se arată prea prietenos, așa că bat din nou pe la porți. După un sfert de ceas de mers cu mașina, nu descopăr satul Bostănești. Opresc pe creasta unui deal, dar nu zăresc nici urmă de sat. Adică de casă, pentru că asta căutam. O căsuță cît un sat. Îmi continui drumul și, după alte zece minute, opresc din nou. Nimic. Văd niște oameni muncind în vale și cobor să-i întreb. Rostesc numele satului, și țăranii își pun mîinile în cap. „Mai e drum”, îmi spun doi bărbați, despuiați pînă la brîu și arși de soare.

Continui drumul pînă la o pădurice. Descopăr o rîpă și, din întîmplare, primele semne că în zonă locuiește cineva: în pămînt, de-o parte și de alta a rîpei, sînt săpate trepte. Mă aventurez printre copaci. Imediat ce ies din poiană zăresc satul. Trei case dărăpănate. Toate par părăsite. Mai fac cîțiva pași și, într-una dintre gospodării, văd doi doi bătrînei trebăluind.

Constantin și Elena Gîtu, de 76, respectiv 75 de ani, ne-au primit suspicioși. Abia cînd le-am spus că sîntem de la ziar ne-au invitat în curte. Așa aflăm că am nimerit în alt sat. Nu la Bostănești, unde fusesem îndrumat, ci la Dorofei. Satul părăsit de țărani. Din cele 40 de familii cîte au fost cîndva aici, doar una singură a mai rămas.

„Mișcă-n casă, să pot vorbi cu oamenii”, i-a spus bătrînul nevestei, după ce femeia apucase să ne întindă o față de masă curată și să ne servească un pahar de vin negru. „E din via mea”, ne spune bătrînul și face semn cu mîna spre butucii aflați la o zvîrlitură de băț. Încet, încet, discuția se leagă. Așa aflăm că satul Dorofei a avut pe vremea comuniștilor circa 40 de case. „Erau oameni gospodari și viața era frumoasă. Se făceau și hore. Lumea își vedea de muncă, că erau multe de făcut în fiecare ziulică”, ne povestește bătrînul. În timp ce Constantin Gîtu își deapănă amintirile, încep să-l studiez mai atent. Are o cămașă de un alb imaculat, părul grizonat îi este aranjat pînă la ultimul fir de păr. La o primă impresie ai zice c-a trăit la oraș. Mîinile crăpate și pline de bătături trădează însă ani grei de muncă. Aveam să aflu mai tîrziu c-a fost în tinerețe perceptor.

Mă chinui să revin la spusele bărbatului. Atunci o zăresc lîngă noi și pe soția lui, pe care curiozitatea a făcut-o să părăsească bucătăria de vară. Amîndoi îmi povestesc că la ei în casă nu a trecut niciodată „doctoreasa”. „N-a fost nici pe vremea răposatului, iar după ’89 nici atît”, îmi spune bărbatul. „Și cum vă descurcați cu medicamentele sau cînd vă îmbolnăviți grav?”, îi întreb. „Casa mea este punct farmaceutic. Mă aprovizionez de toamna și, pînă primăvara, nu mă mai duc. Am aici toate medicamentele de care am nevoie, nu tre’ să merg nicăieri”, spune omul. Iar, dacă vreodată vreunul dintre ei e grav bolnav, merg direct la Bacău, cu mașina copiilor. Au un băiat și o fată, ea învățătoare, el inginer, amîndoi la Onești. „Din cătunul ăsta i-am făcut oameni la oraș”, spune mîndru fostul perceptor.

În satul Dorofei n-a fost niciodată curent electric. De apă sau alte utilități, nici vorbă. De asta au și plecat țăranii spre alte zone. Majoritatea s-au dus spre centrul comunei Dealu Morii, unde și-au construit gospodării frumoase. Primii au lăsat cătunul cei tineri, iar la scurt timp s-au dus după ei și bătrînii. Migrația a început cu vreo cinci ani înainte de revoluție. Atunci comuniștii i-au obligat pe localnici să plece la oraș. Vroiau să-i facă pe toți proletari. „Eu n-am vrut să plec din casa mea. Cu vreo trei ani înainte de ’89 m-au chemat la primărie și mi-au sugerat să plec și eu. Nu mai rămăseseră decît vreo opt case. Eu nu m-am luat cu ei, dar știam ce am de făcut: să rămîn în ograda mea pînă la moarte”, mai spune bărbatul.

„Să mai trăiesc o sută de ani, n-aș pleca de aici”

Regimul comunist a căzut și pe nimeni n-a mai interesat ce se întîmplă în satul de după rîpă. Oamenii au continuat să plece, nu înainte să-și dărîme casele. Doar trei au mai rămas în picioare. Și numai una mai e locuită.

Deși trăiesc într-un loc uitat de lume, soții Gîtu spun că au destul de mulți vizitatori. „Copiii vin în fiecare sîmbătă și de fiecare dată mai aduc cu ei prieteni”, spun cei doi bătrînei, însă bucuria cu care vorbesc neîncetat îi trădează că-s singuri. Că se bucură cînd le intră cineva în bătătură. Nici n-am zărit cînd, că femeia a și pregătit o masă, cu pîine de casă aburindă și afumătură de la borcan. Bătrînul mai toarnă în păhărele puțin vin. „Din vinul meu – revine el cu replica de la începutul convestației noastre. Nu se termină niciodată. Au fost în curtea mea primari, polițiști, șefi de la partid și de la CAP. Toți mă întrebau «nea Costică, da’ vinul matale nu se mai termină? Iar eu de fiecare dată le-am spus că, de unde dai, și Dumnezeu îți dă!”, explică gospodarul. Printre musafirii obișnuiți ai soților Gîtu se numără și călugării de la Mănăstirea Calapodești. Merg bătrînii în fiecare săptămînă la biserică, așa că preoții îi cunosc. „Mă duc eu într-o duminică, nevastă-mea într-o duminică, că nu putem lăsa casa așa. Tre’ să ne grijim de toate”, spun cei doi, arătînd spre o curcă sub care puișorii se chinuiau să se cuibărească.

„Și nu vă deranjează, totuși, că sînteți singuri aici, de parcă ați fi la capătul lumii?”, insist eu. „Noi sîntem singuri, dar numai în singurătate se mai poate mîntui omul. Și-apoi, nu ne plictisim. Eu mai citesc o carte, întotdeauna de rugăciuni, ori mai ascult radioul. Ea mai coase, mai cu puișorii sau cu altele de prin curte”, explică bătrînul. Cel mai frumos în cătun pare să fie iarna. Cei doi bătrînei spun că, dacă ninge, zăpada se adună de un metru. Nu mai au nici o legătură cu lumea de dincolo de rîpă și de poieniță. Stau acolo singuri, în casă, lîngă focul care trosnește, și așteaptă primăvara. „Mai vin, cîteodată, călugării și ne mai fac pîrtie. Da’ numai pînă la biserică, ca să putem merge la slujbă. În rest, nu se poate”, spune Elena.

În curtea soților Gîtu, timpul trece repede. Cînd am zărit ceasul de la mînă și am înțeles că petrecusem în ograda lor vreo trei ore, m-am ridicat imediat să plec. Atunci s-a grăbit bătrînul să-mi spună că și el, la toamnă, va părăsi satul. „Mi-au făcut copii casă la Onești și tre’ să plec, că nu mă mai țin puterile. Ei vor să plecăm la toamnă, dar durează, pînă stric casa și toate astea”, spune omul dintr-o răsuflare. Tac pentru că-l văd că ține capul în jos, gata să plîngă. Se uită rapid împrejur, la vie, la casă, la scrînciobul nepoțeilor, vechi de vreo 20 de ani. „Să mai trăiesc o sută de ani și n-aș pleca de aici”, spune bătrînul încet. Bătrîna mă roagă să mai zăbovesc o secundă. Dispare în casă și vine împăturind din mers într-o coală de hîrtie o pîine de-abia scoasă din cuptor. „Ia-o, maică, că mergi la drum lung”, spune femeia, în timp ce-mi întinde pîinea. Încerc s-o refuz, dar nu-i chip. Mă strecor pe o alee îngustă cît un om și părăsesc curtea soților Gîtu. Singurii țărani din Dorofei. Nea’ Costică insistă să ne conducă pînă la rîpă, de unde trebuie să-și ia și vaca acasă. Zărim animalul dintre niște arbuști. „Ieri i-a venit sorocul. Trebuia să fete, dar mai așteptăm. O s-o moșim tot noi. Avem de treabă”, au fost ultimele vorbe pe care le-am auzit de la bătrînelul care a continuat să ne facă cu mîna pînă ne-am cufundat în pădure. (Eduard ADAM)