Sate unde nici căruța nu ajunge

De aproape 12 ani, locuitorii din satele ce aparțin comunei Strugari trec prin adevărate chinuri pînă ajung la casele lor. Oamenii sînt nevoiți să apeleze la tot felul de metode demne de epoca de piatră pentru a străbate drumul aproape impracticabil ce duce pînă la cătunele lor. Pînă și căruțele se împotmolesc în noroi, iar de mașini, nici nu poate fi vorba! Calea de acces cea mai scurtă spre satul Iaz ar fi drumul din imediata apropiere a Bîrzuleștiului, sat ce se află situat la cîțiva kilometri de Bacău. Mulți dintre localnici lucrează pe la diferite societăți în Bacău și sînt nevoiți să bată cale de aproape jumătate de oră pînă la șoseaua principală.Chiar dacă unii dintre ei au mașini personale, nu se încumetă să străbată drumul pînă în sat, așa că le parchează pe la porțile oamenilor din satul Bîrzulești. Chiar și cu piciorul e greu să traversezi valea, mai ales cînd plouă, drumul devine mocirlos și poți să ai surpriza să nu-ți mai găsești încălțările. „Cînd plecăm de acasă ne luăm cizmele de cauciuc în picioare, iar într-o plasă, papucii de oraș. Nici cizmele nu prea mai fac față la gropile adînci și pline de lut. Dacă nu ești atent, poți să rămîi împotmolit. După o oră de mers, ajungem la șoseaua principală, unde ne schimbăm încălțările. Ascundem cizmele prin tufe, ne ștergem bine de noroi și stăm la ocazie pentru a ajunge în Bacău”, ne povestește Lucreția Ciobanu.

La întoarcere în sat, oamenii își recuperează cizmele și se pregătesc sufletește să înfrunte drumul. Pentru că nici dispensar nu există în sat, oamenii trăiesc cu frica în sîn să nu se îmbolnăvească, pentru că nici salvarea nu ar ajunge la ei. „Cu ani în urmă, au fost persoane care s-au îmbolnăvit grav, unii chiar trebuiau să ajungă la urgență. Am anunțat salvarea, însă nu a putut coborî panta abruptă și am fost nevoți să căutăm o căruță să transportăm bolnavul pînă la salvare”, mai povestește Lucreția Ciobanu. Se pare că, de 12 ani, autoritățile au tot promis oamenilor că vor aduce balast și vor reface drumul, însă nimeni nu s-a ținut de cuvînt. „Au dus balast în altă parte, iar de drumul nostru au uitat”, a mai adăugat femeia care se pregătea să înfrunte drumul, împreună cu un nepoțel de cîțiva anișori. Și-a căutat cizmele prin tufișuri, însă nu mai ținea minte unde și le-a ascuns. „Mai sînt și oameni care ne mai fură cizmele și pentru asta trebuie să le ascundem bine”, ne spune femeia. Și-a schimbat pantofii de oraș și și-a tras cizmele de cauciuc. A luat copilul de o mînă, iar în alta avea cîteva plase cu cumpărături. A coborît panta mai mult în patru labe atît ea, cît și nepoțelul, iar cînd a ajuns jos și-a făcut o cruce mare, însă drumul încă nu se terminase. Mai avea de mers vreo trei sferturi de orăe. S-a îndreptat cu greu spre sat și s-a oprit de cîteva ori să scoată copilul din mîlul care îi ajungea pînă deasupra genunchilor. De 12 ani, oamenii s-au obișnuit cu această cale greu de străbătut. (M.B.)