Schimbarea la față

Pentru „Cine știe să învețe”…

„Ar fi o prostie să neg că am fost puternic marcat de comunism. Dar privesc acest lucru ca pe o parte din viața mea care, orice aș face, rămâne cu mine. Face parte din experiența mea. âmi place să cred că, manageriată cum trebuie, orice experiență poate fi benefică. Se acumulează în tine cunoștințe noi care pot contribui la dezvoltarea ta. Nu mi-a plăcut comunismul, dar cunoașterea fenomenului m-a ajutat în munca mea…” – astfel se mărturisește regizorul rus Iuri KORDONSKI (om încă tânăr) care, trăitor azi în America, a montat câteva mari spectacole la București. Lucrând la montarea „Inimii de câine”, eminentul om de teatru, mai adaugă spre a înlătura parcă orice echivoc: „faptul că eu însumi trăisem în comunism mi-a fost util”! Subscriu și contrasemnez la tulburătoarea sa confesiune…
în adevăr, pentru „cine știe să învețe” (vorba lui EMINESCU), situarea în și trecerea prin istorie, prin epoca ce ți s-a dat ca un hazard al aventurii celest-terestre, trebuie să însemne un prilej de învățăminte, o lecție ce se învață, adesea, regretabil, întru uitare… De la victimele „burghezo-moșierești” (oameni politici și intelectuali recalcitranți, de modă veche!) din zorii comunismului implantat pe pământ românesc de învingătorii în cel de al doilea măcel mondial, și până la nevinovații uciși la descătușarea din decembrie 1989, se întinde un interval dureros în care poporul român, noi cei de ieri și cei de azi, am fost predestinați a trăi, a munci, a spera. Pentru cei născuți în „miezul aprins” al socialismului… victorios, existența le-a fost una împovărată de un balast de care cu greu ne putem debarasa, poate că vom merge, cu o parte din el, în mormânt! Dar, cum spunea maestrul, anii aceia chinuitori și irepetabili sunt o parte din viața, din experiența fiecăruia, trăitor atunci și acum, din care ne vom nutri „revelațiile” cât vom fi pe pământ. Regizorul rus are puterea să recunoască deschis că „faptul de a fi trăit în comunism i-a fost util”, adică a știut să învețe, să acumuleze cunoștințe noi care au contribuit la dezvoltarea sa! Copilăria și tinerețea petrecându-ni-le, noi, mai copții de azi, sub ceea ce generic s-a numit teroarea comunistă, și răzbătând totuși la lumină grație acelui irepresibil instinct al adevărului și dreptății de care specia umană nu este totuși lipsită(!), ne-am pomenit astăzi asediați de o altă varietate de teroare, aceea a unor interminabile dispute politice (deh, democrația, pluripartidismul, „drepturile omului”), cu expresia sa cea mai perversă, aceea a „dosariadei”, a căutării și vânătorii de țapi ispășitori pentru trecutul, prezentul și viitorul ROM+NIEI! „Puriștii”, „imaculații”, „îngerașii”, „nevinovații” dați la iveală de (totuși) ciudatele „evenimente” din decembrie ’89, pare că n-au învățat din regretabila pagină de istorie post-belică (1944-1989) scrisă de compatrioții noștri, cei cu „secera și ciocanul”, uitând că, amarnica amnezie, CU TEROAREA NU POȚI REZOLVA NIMIC (vorba unui dascăl citat de același Domn din Rusia lui DOSTOIEVSKI). Da, să nu iertăm ce-i de neiertat, să nu uităm cei de ne-uitat, dar să punem un capăt climatului de teroare și de suspiciune care de zeci și zeci de ani ne înveninează! Oricum, oameni buni, oameni nebuni, oameni, „cu teroarea nu putem rezolva nimic”… (Calistrat COSTIN)

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!