Școală, dulce școală…

Eugen VERMAN

Nucile care au prins să se coacă îmi amintesc de începutul școlii. Așa se întîmpla cu mine. Cînd se crăpa coaja de pe nuci știam că începutul școlii e foarte aproape. Și, ca să fiu foarte sincer, mă apuca o tristețe fără margini. Cînd naiba o fi trecut vacanța asta de vară…? Era întrebarea care mă chinuia pe mine și pe frații mei, elevi și ei, și pe colegii mei de hîrjoană și de învățătură. Mai ales că palmele mîinilor noastre purtau amprenta nefastă a iodului din nuci, negreala aceea încăpățînîndu-se să nu dispară în nici un fel. Știam că, o dată ajunși la școală, învățătorul ne va pune să-i arătăm mîinile, mîini negre, adînc împregnate de la coaja încă verde a nucilor, după care, în genunchi, pe cimentul din jurul sobei de tuci din fundul clasei, le frecam, dar fără nici un spor. Acum, cînd, în piață, văd țărănci cu nuci încă verzi, cu miezul alb și dulce, nostalgia școlii mă năpădește și aducerile aminte bat la poarta sufletului. Atunci era al Doilea Război Mondial. Clasa întîi a fost s-o urmez începînd cu 15 septembrie 1944. în ziua aceea, potopit de emoție, am pășit, cu mama de mînă, pe ușa aceea masivă, înaltă și foarte grea. Chiar dacă era, încă, război, școala își vedea de… treabă. Clasa, imensă, cu ferestre uriașe, cu pardoseală de scîndură, iar, undeva în fund, cum spuneam, soba. Era un godin din tuci, după care ne învîrteam cînd ne jucam de-a prinsa și care, în iarna aceea și în iernile care au urmat împrăștia, cu tot focul zdravăn din el, o căldură amăgitoare. Asta era școala numărul 2 din mahalaua Precista, din Piatra, avea patru clase mari și cancelarie și un hol cît toate clasele la un loc. închid ochii și-mi revăd învățătorul, pe domnul Gorduz, fie-i țărîna ușoară, și profesorii care și ei s-au dus. Erau „răi”, cum numeam noi, atunci, seriozitatea și exigența, dar ei ne-au învățat nu numai carte, în sensul strict al cuvîntului, ci au știut să ne sădească în inimi, cu măiestrie și devoțiune, abc-ul comportamentului ca oameni de mai tîrziu. Școala ne-a învățat să învățăm, precum pescarul îl învață să pescuiască pe novice ca să-și asigure traiul. Și așa au trecut anii, și așa s-au dus cincizeci și unu de la terminarea liceului și alții mulți la număr de la terminarea studiilor superioare.
… Țăranca vinde nucile „noi”, nuci care mai poartă, încă, urma cojii necojite bine, și-mi privesc palmele și constat cît sînt de curate și-mi plînge sufletul că nu-s negre de iodul din nuci, iar copilăria e ascunsă după perdeaua timpului trecut. în vremea aceea școala începea „fix” pe 15 septembrie, doar dacă această zi cădea duminica începea cu o zi mai tîrziu. Nu știam că, peste cinci decenii, și sîmbetele vor fi libere. Mai bine că nu… Și fiecare clasă și fiecare bancă purtau mireasma inconfundabilă a grijii celor mari ca școala să fie curată și primitoare. Mi-amintesc de zilele pe care mama ori tata le „prestau” pentru ca totul să fie frumos și strălucitor. Nu făceau asta din constrîngere, ci numai și numai din grija lor curată, cinstită, pentru ca locul unde odraslele lor învățau carte să fie primitor, apt pentru învățătură. Poate, acum, și de aceea trăiesc momente de tristețe cînd aflu că multe, prea multe din școlile țării mele se află în situații penibile, dezastruoase, incompatibile cu procesul de învățămînt. Oare, comunitățile acelea – nu mă refer la locurile distruse de apele din această vară cîinoasă -, primarii, învățătorii și profesorii și, nu în ultimul rînd, părinții elevilor, n-au știut că se apropie deschiderea anului școlar…? Adevărul e că indiferența macină și învățămîntul, nu numai cultura în general. Este imposibil ca, într-un sat, să nu existe posibilități de reparare, de amenajare a școlii, să nu existe, în rîndul părinților elevilor, meseriași…! Numai că se așteaptă ca totul să fie „rezolvat” de către directorul școlii, cu bani de la primărie sau de la… centru. Pereți mucegăiți, tavane aproape să cadă, grupuri sanitare impracticabile…, circa 50 la sută din școlile din județul meu așa arată, încît nu pot primi autorizația de funcționare! E un tablou sinistru! „Copii! Cultivați poporul, căci un copac fără rădăcini nu rezistă timpurilor!” Am citat – cu aproximație – cuvintele lui Caragiale, aflate pe piatra de mormînt a marelui dramaturg, de la Cimitirul Belu, din București. Doamne, oare de ce nu ne putem ridica la înălțimea acestei cerințe? De ce, oare, lăsăm Școala în paragină…? Nu-i tîrziu să ne desmeticim. Copiii noștri au dreptul sacru la învățătură, drept care nu poate fi realizat decît prin efortul nostru. Căci Școala e a noastră, a tuturor… de tuci din fundul clasei, le frecam, dar fără nici un spor. Acum, cînd, în piață, văd țărănci cu nuci înc

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!