SCRIPTA MANENT Cartea domnească

• Unele date privind trecutul catolicilor de pe valea Tazlăului și satele în care trăiau aceștia

Cartea domnească, elaborată la 20 mai 1459, la Suceava, în anii de început ai domniei lui Ștefan cel Mare, a consemnat prezența unor catolici, numiți „unguri”, în satul Lucăcești, așezare donată mănăstirii Bistrița. Prin acest document, domnul țării i-a obligat pe locuitorii respectivi „să plătească dare episcopească mănăstirii noastre”.

Documentele ulterioare n-au consemnat nimic cu privire la ungurii catolici de pe Tazlău. De-abia la mijlocul secolului al XVII-lea, administratorul Episcopiei catolice Bacău, cunoscutul Bandini, prin mîna unuia dintre secretarii săi, Paul Beche, un om instruit din punct de vedere al apartenenței religioase, a scris, într-un raport plin de neadevăruri în privința originii catolicilor din Moldova, despre credincioșii acestui rit aflați în satul Solonț (Soloncza). Prefectul misiunilor catolice din Moldova, un anume Valponi, a trecut cu mare grabă prin zonele respective și a raportat Propagandei Fide despre credincioșii din așezările de pe Bistrița și cei de la Comănești. În anul 1693 nu s-a scris nimic despre catolicii din așezările situate pe Tazlău. S-au mai făcut unele referiri întîmplătoare despre cei de la Solonț.

Statistica întocmită în anii 1772 – 1774 din dispoziția autorităților de ocupație rusești a menționat două așezări distincte în zona de formare și dezvoltare a satului Pustiana, și anume Câmpenii, sat în care existau 39 de case, din care 38 aparțineau bisericilor, și una rufetașului; primul înscris purta numele Pustiian și un altul „Zăt Pustiiana”.

Onomastica oamenilor încriși arăta clar conviețuirea catolico-ortodoxă, deoarece au fost arătați oameni care aveau numele: Ioji, Frenți, Ambăruș, Balint, Ignat a Babei Surde, Bucur, Macsim, Andrieș, Muntian, Hagimă, Bocance, Morar, Vrânceanu, Topliceanu, Olar, Ciobotar, Sabău. Numele oamenilor arătau clar o preponderență a ortocșilor, români de neam.

Cealaltă așezare a fost înscrisă în forma „Satul Mitocu Agapiei”. Aici existau 11 case. Ele aparțineau birnicilor Timofte Mârzan, Grigore Ciotărcă, Toader Muntian, Andrei Zbranca, Ion Ciotârcă, Neculai Muntian, Vasile Mârza; săracilor Neculcioaia și Vasile Ciumaș. Ruptașii de aici erau Alexandru Pătrău mazil, Sandu Lichi, Ioniță Lichi, Gligore Pătrău și Neculai Lichi. Este fără îndoială că aici erau numai oameni de credință ortodoxă. Satul aparținea mănăstirii Agapia, iar locuitorii erau de credința starețului respectiv. Numele așezării indică existența și funcționarea unei biserici aparținînd ritului respectiv. Credința ortodoxă arată, indiscutabil, apartenența la etnia românească.

În perioada următoare, armatele austriece au ocupat această parte a Moldovei, pe care au stăpînit-o prin violență, omoruri, jafuri, alte blestemății ale „civilizației imperialo-catolice”, între anii 1787 – 1791. În acest timp a fost întocmită și o hartă a Moldovei. Conform obiceiului catolic, satului Mitocul Agapiei i s-a schimbat numele în Pustiana, deși nu exista o familie cu asemenea onomastică în localitatea respectivă care să aibă un trecut glorios aici. De această dată, au fost arătate 62 de case și gospodării în care trăiau 64 de familii. Oamenii aveau cai și boi, pe care ocupantul le-a folosit din plin pentru satisfacerea nevoilor armatelor cotropitoare și distrugătoare de bunuri materiale aparținînd românilor ortodocși.

Statistica întocmită sub conducerea autorităților rusești a cuprins și situațiile existente în „Oculul Tazlăul Mare de Sus” și anume: Mănăstirea Tazlăului, Balcanii, Schitul Frumoasa, Băsăștii, Gura Ludașului, Tărâța, Gura Solonțului, Pustiana, Câmpenii și altele.

Remarcăm și subliniem că au fost înscrise 2.561 de case existente în cele 52 de așezări ale unității administrative. Populația acestora era majoritar românească. Pentru fiecare individ de altă etnie sau refugiat transilvănean au fost făcute precizările distinctive. Calitatea de „ungurean” a fost înscrisă de 70 de ori și avea semnificația de refugiat român din părțile cotropite de „regatul apostolic”, vasal Sfîntului Scaun. De 16 ori a fost înscris cuvîntul „ungur”.

Statistica dezminte cu putere apucăturile, cu nimic justificate, ale politicienilor șovini și lipsa de pregătire a unor „istorici ignoranți, dar proslăviți peste măsură în această problemă”. (Prof. dr. Dumitru ZAHARIA)