În perioada ulterioară victoriei lui Traian, zona geografică a Europei de centru și de sud-est, populată de unul dintre cele mai vechi popoare civilizate, a fost unificată, administrată și condusă în cadrul sistemului politic roman. Numerosul și viteazul neam al traco-dacilor, ca și galii sau germanii din aceste părți, au acceptat să conviețuiască cu cetățenii imperiului, ei înșiși fiind recunoscuți ca atare.
Neamul românilor este rezultatul unei astfel de conviețuiri pașnice, realizate în condițiile organizării și răspîndirii creștinismului în timpurile guvernării lui Constantin cel Mare și a urmașilor acestuia. Legăturile confederale dintre imperiu, care avea capitala la Constantinopol și barbarii cu centrul lor principal în Panonia (huni, gepezi, avari), au favorizat în modul cel mai activ fenomenul romanizării. Marile comunități creștine foloseau peste tot drept mijloc de comunicare limba latină vulgară.
Constantin cel Mare a numit capitala „Roma nea” („Roma cea Nouă”). Sintagma respectivă unificată a stat la baza cuvîntului Romania”, termen care exprima noua realitate istorico-geografică, dar și etnico-lingvistică. Limba statului era cea latină. Împăratul bizantin Heraclius, la începutul secolului al VII-lea a adoptat măsura înlocuirii acesteia cu greaca. Deosebită importanță au avut, în procesul romanizării, legăturile dintre Roma și Dacia, realizate pe două căi: una, pe văile Savei și Dravei, prin nordul Peninsulei Italice, și alta pe vechea „calea Traiana”, drumul parcurs de împărat înaintea celui de-al doilea război dacic, Brundisium, Adriatica, Ilyria, Dacia. Consecințele acestor legături permanente au avut efecte pozitive asupra fenomenului de romanizare a zonelor respective și celor vecine. Informațiile arheologice și cele scrise, în special opera lui Priscus din Panion privind călătoria ambasadei imperiale la curtea lui Attila, în anul 448, relatează asupra așezărilor agricole și urbane din fosta Dacia Traiana, populația de agricultori, meșteșugari și negustori, daco-romană fiind întîlnită pretutindeni. La curtea regelui hun, care se autoconsidera general roman, s-au vorbit limbile: hună, latină, ausonică și germană. Banchetul organizat a avut modelul roman. Secretarii lui Attila purtau numele „Rusticus” și „Constantinus”. Aceasta demonstrează dezvoltarea nestingherită a procesului de romanizare în timpul stăpînirii lui Attila în Panonia și exercitarea autorității sale asupra fostei Dacii.
Organizarea economico-socială, politico-administrativă, militaro-religioasă, bazată pe principiile creștinismului, care aveau la bază apropierea și buna înțelegere între oameni, au stat la baza formării acelor „romanii populare”, dependente de „Romania” cea Mare, cu centrul la Constantinopol, a cărei autoritate era respectată în tot spațiul balcanic, nord-dunărean și panonic, constituind dovezi indubitabile asupra prezenței și continuității românești în toată această parte a Europei de centru și sud-est. Această lume daco-romană a dat omenirii cărturari, gînditori, oameni politici valoroși, organizatori și conducători politici și creștini.
Documente păstrate în Arhivele Secrete ale Vaticanului, a căror valoare științifică a fost evidențiată de noi, demonstrează nu numai continuitatea românilor în Dacia, Panonia și celelalte zone de formare a neamului nostru, dar și organizarea vieții creștine, cu parohii, episcopate și mitropolii creștine, numite și patriarhii. Carol cel Mare, învingătorul avarilor trăitori în Panonia, a instituit și organizat noua zonă „Pannonica”, spațiul pe care l-a preluat și reîntemeiat șase episcopate, cu sprijinul papei Leon al III-lea și urmașului acestuia. Concluzia acestor documente a precizat că în aceste zone ale Europei, în toată perioada istorică de la Attila la Ștefan I al Ungariei, au funcționat magistrații latini, iar limba vorbită de populația creștină era cea a romanilor. Situația era identică și în zonele învecinate ale „Romaniei” de la sudul și nordul Dunării. Academicianul Alexandru Rosetti, în anul 1946 a stabilit cel mai corect modul de exprimare al românilor, ca fiind „limba latină vorbită în mod neîntrerupt în partea Orientală a Imperiului roman, cuprinzînd provinciile romanizate” (Panonia, Dardania, Moesia, Dacia, Illyria, Macedonia), din momentul folosirii ei pe teritoriile respective și pînă în contemporaneitatea timpurilor noastre. (Prof. dr. Dumitru ZAHARIA)
Lasă un răspuns