A.D. Xenopol despre maghiarizarea românilor
Eminentul profesor de la Universitatea din Iași, autor al unor numeroase lucrări de mare valoare (născut în capitala Moldovei în anul 1847 și decedat în același oraș în anul 1920), în vasta sa operă științifică a abordat și problema efectelor naționale ale cotropirii teritoriilor populate de români de către triburile maghiare și statul format de acest neam și cele cotropite, cunoscut sub numele de „regatul apostolic”, condus multă vreme de Sfântul Scaun prin regii vasali suzeranului pontif. Cucerirea zonelor panonice răsăritene și ale Transilvaniei de către maghgiari a constituit un fenomen istoric care a durat ceva mai mult de trei secole, deoarece românii – singurul popor autohton trăitor în aceste părți europene – a luptat cu înverșunare împotriva acestor invadatori lipsiți total de cultură și civilizație.
În primele perioade ale subjugării lor de către cotropitori, românii – organizați în cnezate, voievodate, ducate și țări – au putut să-și păstreze proprietatea asupra pămîntului deoarece invadatorii nu aveau formată o aristocrație nobiliară puternică, cunoscătoare a problemelor economice, juridice, politice legate de stăpînirea și exploatarea terenurilor agricole, pășunilor, livezilor, podgoriilor. Existența acelor adunări care rezolvau asemenea chestiuni demonstrează situația reală din Panonia și celelalte teritorii locuite de români. Cotropitorii, sfătuiți, îndemnați și conduși de reprezentanții ierarhici și civili ai Sfântului Scaun, au lovit permanent, ritmic și sistematic în nobilimea română, împingînd-o spre credința catolică, incluzînd-o în rîndurile nobilimii catolice, determinînd-o să renunțe la vechea credință religioasă și să uite limba maternă. Treptat, în timp, nobilimea română a fost maghiarizată, dar rămînînd aliată a propriului popor din părțile estice ale Panoniei și întreaga Transilvanie, a Maramureșului, Crișanei, Banatului. Este limpede că nobilii români, găsiți aici de către cotropitori, ca și cei formați ulterior, au avut interesul de a trăi prin munca țăranului român, ca și cel maghiarizat, iar din acest motiv s-a încadrat perfect în rîndurile nobilimii cuceritoare. Celor care au încercat să opună rezistență le-au fost luate proprietățile și donate înalților clerici catolici, abațiilor, mănăstirilor catolice și aristocraților maghiarizați.
Documentele cercetate de marele istoric român i-au permis să stabilească începutul procesului de convertire la catolicism a românilor și momentul „donării” pămînturilor către bisericile catolice. Fenomenul a început încă din anul 1213. Documente – întocmite în anul 1428 – probează că s-a hotărît ca nobilii și cnejii proprietari în comitatele Severinului și Hunedoarei să nu mai permită existența preoților ortodocși, numiți schismatici, pe domeniile lor. Toți copiii românilor din aceste zone urmau să fie botezați conform regulilor stabilite de Biserica Catolică. Un document din anul 1476 cuprinde informațiile conform cărora preotul catolic Thabiasi Ladislau nu numai că-i certa pe românii de credință ortodoxă, dar îi și spînzura și îi trăgea în țeapă. Scrisoarea respectivă a precizat că toate acestea s-au petrecut în conformitate cu „datina țărei”, ceea ce confirmă că asemenea fapte inumane se practicau de multă vreme și aveau consecințe negative pentru români și extrem de folositoare cotropitorilor, celor trecuți de partea lor și cu deosebire pentru slujitorii credinței catolice.
Foarte multe familii nobiliare, pretins maghiare, sînt de origine românească. Fenomenul maghiarizării românilor a avut un caracter permanent și sistematic, de la nobilime el fiind extins la toate categoriile sociale. Familii care au jucat un rol important în trecutul istoric, ca și în perioadele istorice recente ale Ungariei, au fost de proveniență românească. Celebre, din acest punct de vedere, au fost: Corvinii – din care s-au tras Iancu de Hunedoara și Matei Corvin; Nicolae Olahul – fost episcop de Agria, ajuns la rangul de cardinal primat al Ungariei; dar și membrii familiei Mailat au fost de origine românească și de credință ortodoxă. Numele destul de frecvent în rîndurile familiilor maghiare – Banffy, demonstrează originea românească deoarece provine din cuvîntul românesc ban, căruia i s-a adăugat un sufix. Asemenea procedee au devenit foarte frecvente în timpul prigonirilor calvine și al restabilirii catolicismului din secolele XVIII și XIX. Activitatea desfășurată de Szechemyi și Vesselenyi a devenit notorie și plină de succese, dar plină de adevăr în această privință. Cele mai negre perioade pentru români au fost: conducerea revoluționară din anul 1848, organizarea statului în forma monarhiei austro-maghiare, ca și perioada conducerii de către Horthy, cînd au fost întrebuințate cele mai brutale mijloace pentru realizarea maghiarizării masive a românilor. (prof. dr. Dumitru ZAHARIA)
Lasă un răspuns