Populația de credință ortodoxă și cea catolică a continuat să trăiască împreună în localitatea situată pe cursul inferior al Bistriței. Oamenii Bacăului realizaseră împreună canalul de aducere a unei părți din debitul cursului Bistriței, unificîndu-l cu cel al Trebeșului și Negelului. Debitul sporit de apă a fost dirijat prin părțile nordică și vestic – sudică a localității, reversîndu-se în matca Bistriței pe la sudul localității. Practic, așezarea era înconjurată din toate părțile de apele Bistriței și afluenților rîului. Debitul apei constituia un mijloc de apărare naturală și era folosită la punerea în mișcare a rotițelor morilor, construite pe gîrlele respective. Faptele s-au petrecut cu mult timp înainte de anul 1400. Bacăul a devenit, în asemenea condiții, un principal centru al transformării grînelor în făină, la nivelul posibilităților de atunci. Această îndeletnicire a oamenilor locului a dat numele așezării. Toponimul derivă din cuvîntul latinesc, „baca, bacau”, care în traducere românească înseamnă boabă, sămînță, roadele pămîntului. La 15 aprilie 1400, atunci cînd papa Bonifaciu a hotărît scrierea brevei papale, adresată „fraților ospitalieri” aflați în localitatea de pe Bistrița inferioară, termenul se impusese ca toponim, deoarece a fost înscris în document în forma „Bachoviae”. Este limpede că așezarea purta mai de mult toponimul respectiv, a cărui origine nu poate și nici nu trebuie căutat în afara limitei noastre strămoșești. Acordînd binecuvîntarea sa, „fraților ospitalieri”, aflați în Bacău, Bonifaciu al IX-lea a preluat parțial informațiile transmise de colaboratorii săi. Astfel, papa a scris despre orașul Bacău, apreciindu-l drept „civitas Bachoviae”. În această așezare funcționa un cimitir, Capela Sfîntul Mihail, alături de un spital, precum și biserica parohială consacrată Fecioarei Maria, apreciată a fi o instituție veche. Probabil că ospitalierii nu se aflau de mult timp în așezarea de pe Bistrița și, din acest motiv, au solicitat binecuvîntarea papală. Papa a satisfăcut cererea „magistratului și a fraților ospitalieri” aflați în „orașul Bacau”. Deși este o simplă brevă de acordare a unei binecuvîntări, totuși documentul are importanța sa, deoarece confirmă dezvoltarea așezării Bacău la nivelul unui oraș, apreciat ca atare de către conducătorul statului pontifical. Rezultă clar că așezarea Bacău, în cursul anului 1400, era un oraș rezultat al progresului economic, social, cultural, urbanistic. Românii catolici nu erau singurii oameni care populau această localitate. Ruinele vechii biserci Sfîntul Nicolae, situată în partea centrală a așezării, stau mărturie de neclintit în privința demonstrării trăirii românilor ortodocși în partea de mijloc a pămîntului moldav. Bacăul, ca așezare, a fost rezultatul conviețuirii armonioase a românilor ortodocși și catolici. Aceștia, împreună, sau strămoșii lor, au realizat canalul de aducere a apei Bistriței, unificarea și sporirea debitului prin curgerea laolaltă a apelor venite dfe pe Trebeș și Negel. Apa a fost prima „forță motrice”, care a pus în mișcare roțile morilor băcăuane, la care s-au adăugat atelierele de tăbăcărie. Bacăul este opera românilor ortodocși și catolici. Oamenii sînt perfecți conștienți de această stare de fapt, iar aceasta constituie adevărata cauză a neluării în considerație a intrigilor și zîzaniilor politicieenilor certați cu adevăratul trecut al orașului și județului Bacău. Încercările de divizare a neamului sînt sortite eșecului și din acest motiv îi invităm să ne lase în pace. (prof. dr. D. Zaharia)
Lasă un răspuns