Păcura, una din marile bogății ale județului Bacău, reprezintă în același timp o incontestabilă dovadă a continuității în spațiul carpato-danubiano-pontic. Cuvîntul „păcură” este derivat din latinescul „picula”. Neexistînd în alte limbi romanice, acesta nu s-a putut forma și păstra decît la stînga Dunării, adică acolo unde păcura este cunoscută și exploatată din vremuri îndepărtate, fapt pe care nu îl întîlnim pe malul drept al fluviului, unde nici romanii, nici popoarele din Evul Mediu nu au avut asemenea exploatări.
Primul document scris care atestă existența păcurii în Țările Române datează de la 4 octombrie 1440, cînd Iliaș Vodă și Ștefan Vodă întăreau mănăstirii Bistrița satul Lucăcești, din ținutul Bacău, pe Tazlăul Sărat, „în dreptul păcurii”. După doi ani, la 16 decembrie 1442, într-un document emis de cancelaria lui Ștefan voievod se amintește, tot în părțile Lucăceștilor, despre „fîntîna cea neagră a păcurii”.
Originea latină a cuvîntului „păcură” și continua exploatare a acestei bogății subsolice exclusiv în teritoriile carpato-danubiene – în Balcani au fost instalate primele sonde de către italieni, în Albania, la începutul secolului XX – demonstrează continuitatea populației romanice la nord de Dunăre. Astfel este infirmată încă o dată netemeinicia teoriilor privind formarea poporului român și a limbii române „undeva”, în sudul fluviului, cuvîntul de origine latină „păcură” neputîndu-se păstra în limbă într-o regiune în care lipsa acestei resurse a subsolului ar fi determinat, fără îndoială, ieșirea sa din vorbirea curentă.
Un alt argument în sprijinul acestei concluzii îl constituie și faptul că textele slavone ale documentelor întrebuințează tot cuvîntul românesc „păcură”, întrucît nici malo-rușii (ucrainenii), nici slavii din peninsula balcanică nu aveau un termen propriu pentru această bogăție, care nu se exploata în teritoriile locuite de ei.
Dimitrie Cantemir scria, în 1716, în „Descriptio Moldaviae”, despre păcura aflată în zona Tazlăului Sărat. La iluminatul public al Iașilor, din 1858, s-a folosit petrolul rafinat la Solonț-Bacău, iar un an mai tîrziu apar, la Valea Arinilor și Tescani, două rafinării de petrol. Tot în 1859, la Mosoarele (Poieni) – Tg. Ocna, se efectuează prima experiență de săpare manuală, în sistemul canadian, cu prăjini de lemn de frasin și sape și burghie, utilizîndu-se trei sonde pentru forarea la adîncimea de 120 – 130 metri. În anul 1880, la Lucăcești se distilează în retorte fracțiunile mai grele de țiței, din care s-a obținut ulei parafinos.
Mult mai tîrziu, la Combinatul Petrochimic de la Borzești (pus în funcțiune în anul 1960), a fost realizată prima instalație de cracare întîrziată, iar după 1963 s-a început producerea cauciucului sintetic, pentru ca în 1971, la același combinat să intre în funcțiune prima instalație de alchilamine. (prof. Eugen Șendrea)
Lasă un răspuns