SCRIPTA MANENT În numele „binelui public al țării”

Este cunoscut și arhicunoscut faptul că pînă către mijlocul secolului al XIX-lea limba maghiară nu-și găsise utilizarea firească în viața publică a Transilvaniei. În școli, biserici, instituțiile statului, ca și în celelalte domenii de activitate era folosită limba latină. Sub influența puternicei mișcări românești pentru utilizarea limbii lor naționale și de teama triumfului numerosului neam al românilor, răspîndit pe întregul cuprins al fostului regat apostolic condus de împărații austrieci proclamați, la rîndu-le, sub imperiul forței, și regi ai Ungariei, anumiți oameni politici maghiari și maghiarizați după anul 1840 au început să considere drept o problemă vitală pentru neamul lor, puțin numeros, susținerea supremației maghiare asupra românilor, slavilor, germanilor și altor neamuri oprimate de minoritatea aristocratică maghiară.

Convinși de neputința impunerii voinței lor, acești adepți ai șovinismului exacerbat au început să propage ideile cum că naționalităților conlocuitoare li se vor acorda drepturile și libertățile publice numai cu condiția respectării politicii de maghiarizare cu încetul. Numai acei indivizi care la momentul respectiv nu erau maghiari și nu vorbeau limba maghiară vor primi drepturile naționale doar pe măsura renunțării la națiunea de care aparțineau și la limba lor maternă.

A excelat, din acest punct de vedere, baronul Nicolae Wesselenyi. Acesta a promovat, a susținut și a răspîndit teza creșterii rolului maghiarismului prin următoarele idei și expresii: „…precum au maghiarii dreptul de a se deznaționaliza pentru interesele cele mari ale statului, așa și naționalitățile au datoria civică de a-și restrînge dreptul firesc de a se folosi de limba lor maternă între marginile acelea pe care le determină binele public al țării”. Altfel spus, acestea aveau datoria de a întrebuința limba lor maternă numai atîta cît o putea cultiva, dar prin aceasta să nu poată fi împiedecată extinderea limbii maghiare și însușirea ei de către fiecare individ, ceea ce este de neapărată trebuință pentru a se ajunge la scopul cel mai mare, al unității naționale, care este absolut necesară, înainte de toate.

Românilor, care în condițiile absolutismului luminat propovăduit cu multă zarvă în cea de a doua jumătate a secolului al XVIII-lea și la începutul celui ce a urmat, li se promitea să frecventeze numai școlile organizate și conduse de maghiari, în care li se recomanda și li se impunea cultul limbii vorbite de anumite cercuri de maghiari. Tinerilor români prezenți în astfel de școli li se spunea în modul cel mai clar și deschis: „…dacă vreți să fiți adevărați patrioți ai statului maghiar, să învățați glorioasa limbă vorbită de maghiari, deoarece limba face națiunea, face patria. Cine nu știe limba națională nu este membru al națiunii maghiare și nici nu poate fi fiu al patriei”. Singura limbă prin care românii puteau să ajungă oameni învățați și „fii ai patriei este glorioasa limbă maghiară”.

Principiul șovinismului maghiar este folosit și astăzi de acei indivizi care rătăcesc prin satele populate de românii catolici din Moldova și se străduiesc, prin mijloacele cele mai incorecte și indecente, să atragă tineri care să accepte învățarea limbii maghiare. Călăuziți de asemenea principii teroriste, aristocrații maghiari, în anul 1836, au proclamat limba maghiară drept una oficială pe întregul cuprins al statului administrat de ea. Aceasta a fost folosită în administrație, în elaborarea legilor, în predarea disciplinelor de studiu la instituțiile de învățămînt superior.

În anul 1842, aristocrația maghiară a făcut un pas mai mare pe linia violenței politice exercitată asupra neamului românilor din Ungaria, Transilvania și celelalte provincii cotropite de statul condus de străbunii acesteia. De această dată, dieta aristocratică a votat o altă lege care urma să se aplice în mod obligatoriu și pe teritoriile românești. Noua lege prevedea ca într-o perioadă de 10 ani nimeni să nu mai aibă dreptul să ocupe o funcție publică, politică, administrativă, judecătorească, bisericească, și nici în învățămînt, dacă nu cunoștea glorioasa limbă maghiară. Acestea au fost preocupările magnaților maghiari înainte de 1848, de a realiza deznaționalizarea românilor prin căile arătate.

Prof. dr. Dumitru ZAHARIA