Împărăteasa Maria Tereza a luat măsurile cele mai draconice pentru supravegherea comunităților românești și constrîngerea acestora să accepte greco-catolicismul. În mai multe rînduri, ea a mărturisit preocupările pentru distrugerea „schismaticilor” din cuprinsul imperiului. Rezultatele politicii draconice nu au întîrziat. La 18 iulie 1761 s-a raportat din Viena că brațul înarmat al forțelor imperiale reușea să-i determine pe români „să accepte în turmă” credința catolică și greco-catolică. La începutul anului 1776, a fost instalat Ioseph Bathyany la conducerea primatului Ungariei. Maria Tereza a impus noului cardinal primat să asigure convertirea la catolicism a nobililor și nenobililor din Ungaria și Transilvania.
După moartea împărătesei, șovinismul maghiar a devenit un pericol din ce în ce mai amenințător pentru românii care trăiau în Croația, Slovenia, Serbia, Ungaria, Banat, Crișana, Maramureș, Bucovina, Transilvania. Crima, violența, credința religioasă, crezul politic al Ungariei Mari, sloganele inventate precum „limba face națiunea”, „un stat – o singură națiune” și alte asemenea neadevăruri au fost folosite pe scară largă pentru maghiarizarea românilor din imperiul condus de Habsburgi, devenit monarhie austro-ungară în anul 1867.
Incepînd cu anul 1817, românilor greco-catolici li s-a impus maghiarizarea onomasticii. Guvernarea „democratului” Kossuth a însemnat omorîrea a peste 40.000 de români. În cursul anului 1880, a fost organizată Societatea Centrală pentru Maghiarizarea Numelui, unică în lume. Simon Tokes a întocmit statutul societății, organizate în scopul maghiarizării. Calvinii de origine română Tisza, Bonffy și alții au inițiat propaganda de acuzare a ortodoxiei românești și a cultului greco-catolic. Pînă în anul 1912, hungarismul a fost impus prin crime și persecuții dintre cele mai aspre unei mari părți a românilor. O propagandă intensă a fost desfășurată în scopul organizării unei episcopii greco-catolice maghiare, cu toate că nu au existat greco-catolici de această etnie. Maghiarizarea românilor greco-catolici avusese unele succese în părțile nord-estice ale Ungariei, mai ales că unii ruteni deveniseră susținătiri aprigi ai mișcării de deznaționalizare. Adepții episcopiei greco-catolice maghiare au acționat cu vehemență, fiind stimulați de Guvernul de la Budapesta, Curtea Imperială din Viena și de Sfîntul Scaun. Papa Leon al XIII-lea a rezistat presiunilor venite de la Budapesta și Viena. Urmașul său, Pius al X-lea, a devenit complicele complotiștilor organizați împotriva poporului român.
În ianuarie 1912, guvernanții Ungariei au convocat o conferință la care au participat mitropoliții, episcopii greco-catolici români și ruteni, garantul nunțiului apostolic din Viena, vicarul general al Arhiepiscopiei de Striganiu și delegatul guvernului budapestan. Suveranul pontif a expediat o telegramă trimisului său la „dezbateri”, care de fapt nici nu au mai existat, comunicîndu-i că „l-a împutenicit să facă cunoscut că a fost delegat să organizeze episcopia greco-catolică maghiară. Telegrama papală a fost urmată de Bula adresată „Christy fideles Graeci”, dată în iunie 1912, prin care i-a numit pe românii credincioși „greci” și a oficializat în mod tiranic organizarea unei episcopii greco-catolice maghiare. Deși credincioșii erau de neam român, schimbarea religiei nu a avut nimic comun cu sîngele, conștiința, limba și cultura lor. Prin aceeași măsură a impus românilor greaca homerică drept limbă liturgică în noua diaceză. Prin această măsură au fost smulse mitropoliei Blajului un număr de 46 de parohii greco-catolice românești, cu credincioși numai români, cărora oficialitățile maghiare s-au străduit să le smulgă sentimentele românești și conștiința națională, pentru a-i maghiariza definitiv.
După ani de suferințe și maltratări, papa Benedict al XV-lea, la 10 mai 1919, sub presiunea românilor, a fost nevoit să anuleze parțial bula predecesorului său, care a pătat onoarea și demnitatea Sfîntului Scaun. (prof. dr. Dumitru Zaharia).
Lasă un răspuns