* O succintă prezentare a tîrgului Bacău
În luna aprilie 1676, după decesul episcopului catolic al Bacăului, demnitarul Ștefan Atanase Rudzinski a fost izgonit de către domnul țării din cauza lipsei de respect față de credincioșii româno-catolici. Pînă în acel an regele Poloniei și nunțiul apostolic la Varșovia n-au avut inițiativa stabilirii și numirii altui demnitar în dieceza catolică Bacău, care era corespunzătoare cu întregul teritoriu al statului moldav. Pentru cunoașterea situației generale de pe cuprinsul Moldovei și în special a situației privind răspîndirea credincioșilor catolici, a bisericilor acestora, au fost invitați în capitala regatului Polonia doi oameni cunoscători: Antonio Angelini, venit ca misionar apostolic în această parte în cursul 1663, după o perioadă de activitate continuă de 13 ani de zile; cea de a doua persoană a fost Andreas Wolf, în vîrstă de 36 de ani, secretarul domnesc pentru limba poloneză. Primul a fost audiat în ziua de 1 aprilie 1676, iar celălalt în 6 aprilie același an. Ultimul era de rit catolic și provenea dintr-o familie auto-numită de „patrioți moldoveni”. Ambii au prezentat Bacăul ca fiind o localitate urbană puțin extinsă teritorial, așezată pe cîmp deschis, foarte aproape de cursul Bistriței, ale cărei ape veneau din Transilvania. Localitatea avea circa 200 de case, populate de oameni de credință ortodoxă – cei mai mulți, dar și catolică. Populația românească aparținînd celor două rituri religioase, din cauza „incursiunilor barbarilor” oștirilor otomane – tîrgul fiind așezat „pe drumul principal” către Polonia – a fost nevoită în repetate rînduri să părăsească așezarea și să se refugieze în mijlocul pădurilor, unde avea construite din timp adăposturi și locuri anume pregătite pentru depozitarea hranei și a vinului, protejarea animalelor și pregătirea atacurilor asupra dușmanului nimicitor și incendiator.
În această localitate urbană funcționa încă mănăstirea catolică închinată Fecioarei Maria, existentă și pomenită cu același hram în breva papală din 1 aprilie 1400. Construcția fusese realizată din piatră, probabil cu ziduri groase, de o mare rezistență. La momentul respectiv construcția era acoperită cu material lemnos prelucrat, probabil, în șindrilă sau în scîndură. In interiorul bisericii existaseră trei altare, din care doar unul mai era corespunzător. Construcția era situată foarte aproape de cursul Bistriței și din acest motiv, precum și din cauza funcționării mai multor mori de apă, dintre care cea a episcopiei era folosită de arhiepiscopul de Marcianopole, funcționînd cu trei roate, avusese de suferit. Wolf, care vizitase Bacăul cu puțin timp în urmă, constatase că deși „mănăstirea avea o structură de bună calitate, totuși apele abundente și repezi ale Bistriței au provocat distrugeri parțiale, iar din acest motiv trebuiau efectuate reparații mari”. Prințul țării, deși era de rit ortodox, aprobase reparațiile necesare solicitate de supușii săi. In timpurile trecute lăcașul și sediul ei pentru închinat n-au avut nevoie de așa ceva.
Sub raport juridic și ierarhic, instituția episcopală din Bacău era dependentă de arhiepiscopia de Leopoli. In perioada de absentat a episcopului alungat de domnul țării a funcționat ca vicar Ioannem Baptistam Bercutium, misionar autohton considerat de „savanții fără de studii” ca fiind drept „ungur”, dar care a predicat numai în limba română. El a fost cel care a arătat Propagandei Fide, în mai multe rînduri, faptele „oribile” săvîrșite de călugărtii franciscani conventuali, dovedite ca atare după aproape două decenii printr-o cercetare făcută de anchetatorul Poeti. Locuința episcopală era făcută din lemn, dar nu era păstrată în condiții corespunzătoare, deși credincioșii asigurau veniturile necesare administratorilor de parohii și episcopului atunci cînd acesta se afla la sediul instituției. Mari venituri erau aduse episcopiei de morile care funcționau pe cursul Bistriței, de podgorii și terenurile agricole, de turmele de oi, cirezile de vite, ca și de numeroșii stupi cu albine. Nici biserica Sfîntul Nicolae, situată pe „locul public” din piața centrală a așezării nu se bucura de o îngrijire corespunzătoare din partea administratorului. Ingrijirea catolicilor de către slujitorii aflați aici convinge asupra continuității românilor catolici în Moldova, în ciuda marilor suferințe cauzate de războiul otomanilor. (prof. dr. Dumitru ZAHARIA)
Lasă un răspuns