• Regiment al crimei în Transilvania anului 1848
Baronul Kress locuia în acea parte a Panoniei în care populația era încă formată din „rasa pură a maghiarilor”, în zona mărginită la Vest de Dunăre, la Est de Tisa, la Nord de linia Pesta-Szolnok, iar la Sud de provincia «Bacoka»”. Autorul unui manuscris păstrat la Arhivele Statului din Torino, participant la evenimentele petrecute în Ungaria anului 1848, i-a descris pe acești oameni ca fiind cei mai buni călăreți din Europa. Ocupația lor de căpetenie era vînătoarea. Majoritatea timpului și-l petreceau stînd călare și vînînd.
Din rîndurile acestora, baronul Kress și-a recrutat oamenii care au compus regimentul de cavalerie. Aceștia staționau în Panonia de mai multă vreme.
După izbucnirea revoluției, oamenii, pregătiți de ofițeri austrieci și croați, au fost călăuziți spre Viena, dar s-au întors din drum și, la 4 septembrie 1848, au ajuns la Oradea. Aici au trecut sub autoritatea Gărzii Naționale, ofițerii au fost înlocuiți, oamenii au depus jurămîntul în piața publică din orașul respectiv, în fața autorităților și a preoților că „…vor îndeplini numai dorințele maghiarilor”.
După îndeplinirea formalităților, pregătirile au continuat, iar la 24 septembrie regimentului de cavalerie i-a fost încredințată prima misiune. Acesta a fost trimis să lupte împotriva românilor, „…care au invadat și distrus orașul Beiuș”. Românii se retrăseseră în munți și așteptau momentul favorabil „…ca să descindă, să atace și să distrugă Ungaria, care le cauza numai rău”. După cîteva zile de așteptare, convingîndu-se că românii nu-i vor ataca, au pornit în urmărirea lor. În seara de 30 septembrie au început urmărirea și i-au surprins pe oamenii așezărilor românești nepregătiți de luptă după trei zile de așteptare. Între timp, românii s-au adunat și organizat în vederea alungării celor care le încălcaseră drepturile și îi amenințau.
În primele zile ale lunii octombrie, cetele de țărani au fost atacate de cavaleria comandată de căpitanul Peretzi. „Cavalerii, doritori să-și demonstreze curajul și devotamentul față de jurământul depus”, i-au atacat pe oamenii lipsiți de mijloace de apărare și neștiutori să se apere în fața unui astfel de atacator. Rezultatul nu putea fi altul decît victoria asupra oprimaților români.
După victoria asupra unui dușman ca și inexistent , în zona munților de lîngă Almaș cavalerii maghiari au incendiat „toate satele românilor”.
Revenit la Oradea, după o scurtă pauză regimentul morții – însoțit de „… un batalion din Arad”, de alți cavaleri și de un tun, a pornit spre Baia de Criș. Pe la mijlocul distanței, într-o vale, laterală drumului, au găsit peste șase mii de țărani români, așezați în linie de bătaie, echipați cu arme, săbii și alte mijloace de apărare. Inițiativa a avut-o același căpitan Peretzi, „…doritor de glorie și onoruri”. Acesta a comandat cavaleriei să atace, ceea ce a și urmat. Țăranii nu au putut rezista atacului fulgerător al cavaleriei. Tunul și batalionul din Arad nu puteau rămîne în afara acțiunii victorioase. „Românii au fost încercuiți și masacrați”. Pe cîmpul de masacru au rămas 1.200 de cadavre. Prizonierii au fost condamnați la moarte și executați „…în condițiile celui mai dur supliciu”. Deveniți celebri prin omorîrea românilor, cavalerii, acoperiți de „gloria crimei”, ajunși la Oradea au fost trimiși către Brad. Pe la jumătatea distanței au întîlnit un număr mai mare de români decît în ziua precedentă. Lupta a fost inegală, dar victoria a fost obținută tot de cavaleri. Aceștia nu uitaseră nici dispoziția primită, aceea ca după răpunerea „inamicului” așezările românilor să fie incendiate. În urma lor nu rămînea nimic din ceea ce realizaseră românii prin munca lor. Probabil că unele sate românești din jurul Beiușului nu fuseseră incendiate după prima victorie, dar au făcut călătoria spre Oradea prin zonă și au pîrjolit totul. Revenit la baza din Oradea, regimentul a fost chemat la Cluj. De-a lungul drumului, soldații au supus focului așezările românilor. Ciucea, de exemplu, a cunoscut pîrjolirea. Alte masacre contra românilor au fost săvîrșite la Turda, pe cursurile Mureșului și afluenților acestuia. În drum spre Sibiu au fost săvîrșite alte fapte de „glorie” despre care i-au raportat generalului Bem, care a recompensat cu mărinimie comportamentul „vitejesc” al soldaților regimentului, căruia i-au căzut sub lovituri peste 20.000 de români, conform calculelor făcute de ei, dar și toate satele românilor întîlnite în cale au fost incendiate. Prof. dr. Dumitru ZAHARIA
Lasă un răspuns