* Aprecieri italiene asupra unor căpetenii maghiare
Unirea Principatelor Române, în ianuarie 1859, a provocat îngrijorare și ură în cercurile maghiare din Ungaria și în cele aflate în afara țării respective. Opoziția față de orice succes al românilor a fost înverșunată și s-a manifestat în forme rigide.
O relatare întocmită în luna noiemnbrie 1859 de către Alessio Cavalliotti, transmisă de B. Giuseppe di Udine Comitetului Venețian în Padova, a fost retransmisă de către Ferdinand Colletti la Pistoia, iar de aici a ajuns la Ministerul de Interne și la cel al Afacerilor Externe, care funcționau, la 1865, la Florența.
Semnatarul deponentului a fost Luigi, care în fapt era pseudonimul lui Kossuth, folosit în mai multe corespondențe păstrate în Arhivele Statului din Torino. Președintele Consiliului de Miniștri, La Marmora, a aprobat conținutul documentuluii și unele cheltuieli în favoarea lui Luigi, deși a fost scrisă aprecierea că „Ungaria este cunoscută ca o țară foarte rea”. Printre italieni era arhicunoscută ura cultivată de Kossuth împotriva Austriei și românilor. Agitatorul principal, în această privință, era considerat Kossuth. Același personaj se autoprezenta drept un mare luptător și propagandist pentru cucerirea independenței mai multor popoare, cel care urma să aducă fericirea unor neamuri, printre care erau considerați și românii și italienii. Supărat, autorul a scris: „Nimic mai fals. (Nulla di piu falso)”. Kossuth nu a fost aducătorul fericirii nici pentru maghiari, deoarece a semănat moarte în rîndurile acestora, dar și în ale românilor, croaților, slovenilor, slovacilor, sârbilor și altora.
Revoluția din anul 1848 a fost considerată „o reminiscență istorică și nimic altceva”. Nicolae Bălcescu, după ce l-a cunoscut direct, a scris: Kossuth a condus slab și rău; el mi-a dovedit „…încă odată că niciodată un demagog nu poate fi un om de stat”. El se află departe de patria sa deoarece a fost autorul unor planuri mult prea îndrăznețe și utopice, în conformitate cu care a vrut să unească prin forță la Ungaria populațiile din Translvania, Croația, Dalmația; să întemeieze un regat al Dunării, cu capitala la Pesta, să aleagă drept rege pe unul dintre reprezentanții aristocrației meghiare, să îndepărteze pentru totdeauna stăpînirea austriacă și, în locul acesteia, să impună crunta exploatare și asuprirea cea mai tiranică a nobilimii retrograde maghiaro-catolice.
În privința situației politice a statului respectiv, el a militat pentru independența Ungariei. Aceasta trebuia să fie condusă de un guvern responsabil față de Dietă și nu în fața coroanei regale, reprezentată de Casa Habsburgilor, pe care o declarase decăzută din drepturile monarhice ale statului respectiv.
După părăsirea Ungariei de către Kossuth, promotorul principal al acestor idei era Deak. Autoritatea lui în Ungaria a fost comparată cu cea de care se bucura contele Cavour în Italia. In jurul acestuia se adunase marea aristocrație, care stăpînea toată puterea economică în țară și dicta întreaga ei politică. Burghezia, care de-abia se forma, nu putea depăși încă forța economică și limitele politice ale aristocrației. Clerul catolico-reformat era extrem de bogat și exercita cea mai mare influiență asupra vieții și activității politice.
În asemenea condiții, Deak nu putea depăși posibilitățile egoismului inapt al aristocrației catolice, dominată de trufie, răutate, iezuitism, care în fapt susținea dictatura tiranică a împăraților.
În schimb, Kossuth și migrația maghiară au avut posibilitatea de a gîndi în alt mod decît Deak. Principala preocupare a fostului dictator al Ungariei a fost aceea de a induce în eroare opinia publică europeană. Prin întreaga activitate politică, ideologică, prin călătoriile, acordurile încheiate, planurile elaborate, acești oameni nu au urmărit decît să declanșeze un război împotriva Austriei, fie prin Veneția, fie prin Dalmația, Serbia și Principatele Române, angajîndu-i pe români, croați, sârbi, sloveni, italieni să lupte pentru cauza maghiară. De foarte multe ori Kossuth a promis o armată maghiară de 200 000 de luptători, a scris și a vorbit, acționînd de unul singur sau împreună cu Klapka și Thurr, pe care îi împuternicise, pe primul – drept comandant general al frontului din Principatele Dunărene, iar pe al doilea – comandant al frontului din Serbia, fără ca prinții conducători ai celor două state să fie informați asupra acestor problemne, despre o răscoală generală în Ungaria și fără ca în țara respectivă să se petreacă ceva în lupta contra conducerii imperiale. Mai mult încă, Deak a fost cel care a propus ca unirea provinciei Veneto la Italia să fie recompensată cu cedarea unor părți din teritoriul Principatelor Dunărene.
Documentul în cauză demonstrează că acești maghiari au fost dușmanii înverșunați ai românilor. In tot timpul de după așezarea lor în Panonia românească ei au urmărit prin orice mijloace distrugerea neamului românilor. Pretinsa autonomie a secuilor, mulți dintre ei români maghiarizați prin violență și barbarie, slogan pe care îl promovează anumite cercuri actuale din fostele „scaune” secuiești, nu urmărește scopuri străine de cele anterioare. (prof. dr. Dumitru ZAHARIA)
Lasă un răspuns