SCRIPTA MANENT „PAGUS BISTRICEM”

• Bacăul, rezultat al morăritului și comerțului

Rezultatele cercetărilor întreprinse de specialiști ai muzeului băcăuan „Iulian Antonescu” au demonstrat că vatra de formare a urbei de la vărsarea Bistriței în Siret a fost populată și locuită de oameni, aproape neîntrerupt din epoca paleolitică și pînă în zilele noastre. Așezarea n-a fost în afara teritoriului pe care s-au format neamul românesc și limba vorbită de acesta. Cucerirea Dobrogei, a estului Munteniei și sudului Moldovei de romani, înainte de transformarea regatului condus de Decebal, în provincie romană, a avut drept efect romanizarea dacilor liberi și vorbirea limbii latine vulgare și la estul Carpaților Orientali.

După diminuarea și încetarea migrării barbarilor, a avut loc un proces lent de progres economic. Vechile ocupații ale autohtonilor daco – romanizați au evoluat. Progresele agriculturii, dezvoltarea meșteșugurilor, comerțului local și cu zonele îndepărtate ale Mediteranei și Balticii au devenit realități. Satul de pe Bistrița a fost menționat într-o inscripție, la 19 februarie 1105, pe un potir păstrat și la mijlocul secolului al XVIII-lea la biserica cultului catolic din Bacău. Inscripția a fost realizată sub forma „Pacus bistricem”, care reprezintă cuvîntul latinesc „pagus-i” – sat, dar scris, fie din neputință, fie din eroare, „pacus”, sau poate aceasta era pronunția cuvîntului respectiv în această parte a lumii romanizate. Inscripția lapidară demonstrează o așezare sătească, populată de oameni care înțelegeau limba romanică, pe care o și vorbeau. Potirul convinge asupra existenței unei biserici catolice și ne permite să admitem și existența unei comunități umane de acest fel, care avea un preot slujitor sau un cîntăreț. Limba cultului catolic era latină.

Nu se știe cînd a fost săpat canalul de aducere a unei părți din debitul apei Bistrița pînă la ieșirea dintre dealuri a pîrîului Trebeș, realizarea lucrărilor de unificare a celor două debite cu cel al Negelui. Debitul de apă mărit și constant a fost dirijat, prin lucrări bine amenajate, să curgă în două direcții, pe la nordul și vestul așezării sătești. Ambele se vărsau în Bistrița. Primul ajungea la matca Bistriței pe fostul curs al Negelului, amenajat de oameni pentru aducerea debitului constant, care să pună în mișcare roțile de moară. Lucrări similare au fost efectuate și pe canalul care curgea prin partea vestică a localității, partea unde sînt astăzi liniile ferate și se vărsa în Bistrița, în zona Letea.

Documentul din 15 septembrie 1462, elaborat la Suceava de Ștefan cel Mare, a menționat pentru prima dată „morile de la Bacău, întemeiate” de călugării de la Piatra lui Crăciun. Nu a fost specificat timpul cînd au fost organizate morile respective, dar aceasta nu exclude existența și funcționarea altora pe cursul canalelor, pe care curgea debitul de apă constant și pe care locuitorii le numeau „gîrle”. Documentele nu au menționat lucrarea de mari proporții efectuată anterior organizării statului independent Moldova. Așezarea sătească a evoluat către una urbană datorită progresului economic, meșteșugurilor, comerțului, agriculturii. Morăritul dispunea de acest sistem unic în Moldova, care dădea aspect de insulă a Bistriței, deoarece terenul era înconjurat în totalitate de apele rîului. Cuvîntul latinesc „bocca” și baca – ae, forme preluate și în scrierea toponimului Bacău în latină, lămurește problema, în sensul că urbea era un centru de transformare a cerealelor („bacca”) în făină, prelucrată sub alte produse căutate în toate timpurile. Toponimul este latinesc și n-are nimic comun cu legendele inventate în această privință. (Prof. dr. Dumitru ZAHARIA)