Procesul deznaționalizării românilor își are începuturile în politica religioasă a Sfîntului Scaun și a vasalilor acestuia, regii Ungariei. Ștefan I, Andrei al II-lea, Carol Robert, Ludovic cel Mare și chiar românul Matei Corvin au fost principalii regi care au realizat, sub îndemnurile papale, o astfel de politică. Triumful reformei calvine în Ungaria și Transilvania, susținerea noii religii de către sultanii otomani și regii Franței au produs efectele cele mai îngrozitoare în Transilvania. Luptele religioase, dublate de intervențiile austro – otomane, austro – polone, conflictele interne dintre taberele nobiliare au provocat crimele cel mai odioase. Lipsa de respect față de poporul român a ajuns atît de departe, încît episcopii și slujitorii cultului ortodox au fost insultați, prigoniți, asasinați. Mulți dintre aceștia au fost trecuți cu forța sub autoritatea pastorilor și ierarhilor calvini. Cu o situație greu de suportat s-au confruntat călugării și misionarii catolici. Cardinalul primat și toți episcopii cultului au fost expulzați și obligați să se retragă în părțile Ungariei neocupate de otomani. Foștii slujitori ai catolicismului, deveniți calvini, luterani sau arieni au făcut în așa fel, încît au procedat la distrugerea aproape a tuturor urmelor de viață ortodoxă și catolică. Arbitrariul și crima erau faptele frecvente ale vieții cotidiene din Transilvania secolelor XVI și XVII. Ocuparea Ungariei și Transilvaniei de către Habsburgi a complicat și mai mult lucrurile, deoarece catolicismul a fost restaurat. Noi fapte de răzbunare și confiscări de bunuri s-au petrecut în Transilvania suferințelor românești. Sfîntul Scaun și Curtea Imperială a Habsburgilor au inventat o nouă religie pentru convertirea românilor, provocarea și adîncirea luptei fratricide între membrii comunităților românești. Maria Tereza a folosit forța armelor pentru a-i obliga pe români să accepte noua religie. Generalul Buccow a hotărît incendierea bisericilor ortodoxe, construite din lemn, iar cele din piatră și cărămidă au fost demolate. Crimele printre români și confiscările de bunuri materiale s-au ținut lanț, pentru dotarea bisericilor greco-catolice românești din Transilvania și Ungaria. Grigore Maior, viitor episcop greco-catolic, s-a mîndrit cu titlul de „aghiotant” al lui Buccow. În anul 1817, greco catolicii erau numai români, acestora li s-a impus schimbarea numelui de familie, prin adăugarea sufixelor its și vits la numele pe care le aveau. Alte măsuri draconice au fost adoptate contra românilor în timpul guvernării „democratice”, conduse de Kossuth și perioada următoare. În a doua jumătate a secolului al XIX-lea, politicienii calvini, foști români ortodocși, au inaugurat politica de organizare a unei episcopii greco – catolice maghiari, cu toate că religia respectivă fusese numai pentru maghiarizarea românilor prin intermediul cultului respectiv. Condițiile și lupta politică, care au depășit cu mult limitele absurdului și ale tiraniei, au permis organizarea Societății Centrale pentru Maghiarizarea numelor nemaghiare. Nicăieri în lume n-a existat asemenea organism șovin, în afara Ungariei. La 20 decembrie 1880, reprezentanții mișcării ultrașovine au ținut adunarea generală în Budapesta. Simon Telkes a fost ales în funcția de președinte. Statutul societății și cartea lui Telkes, intitulată: „Cum să maghiarizăm numele nemaghiare?”, au devenit instrumente de luptă ale ultranaționaliștilor din Ungaria. Eforturile politicienilor, juriștilor, ziariștilor, istoricilor, statisticienilor, funcționarilor de stat au fost concentrate în direcția desființării autonomiei Bisericii Ortodoxe Române, ale abrogării statutului ei organic, pentru a realiza ceea ce extremiștii maghiari au numit: „cangrena care roade trupul națiunii și al țării”. Concomitent, autoritățile statale și cele eclesiastice, în deplin acord cu Sfîntul Scaun, au dezlănțuit o propagandă furibundă de acuzare a cultului greco – catolic românesc de abatere de la regulile stabilite inițial. Acuzațiile au fost dublate de arestări, persecuții, tîrîrea oamenilor în fața instanțelor de judecată, condamnări și execuții pentru cauze imaginate de autoritățile polițienești și clericale. În perioada 1870 – 1912, hungarismul a dezlănțuit cea mai cumplită politică de teroare împotriva românilor din Ungaria. Complicitatea Curții Imperiale și a Sfîntului Scaun este demonstrată prin elaborarea, aplicarea Bulei papale „Christi fideles braeci”, din iunie 1912. În conformitate cu acest document, semnat de papa Pius al X-lea, care reprezintă sfidarea adevărului și a întregului popor român, a fost oficializat triumful șovinismului maghiar în privința cultului greco-catolic românesc. Măsura a dus la constituirea Episcopiei greco-catolice maghiare de Hojdudorog, localitate în care, la începutul secolului al XIX-lea nu existau maghiari, deoarece populația așezării urbane respective era formată numai din români și ruteni, au fost desprinse numeroase parohii transilvănene și alipite noii dioceze pretinse maghiare. Constituirea Episcopiei greco-catolice maghiare, cu sediul în localitatea Hojdudorog, reprezintă un atentat săvîrșit împotriva neamului românesc, deoarece rolul diocezei organizate era acela care urma să ducă la dispariția vieții bisericești românești în Ungaria și o bună parte din Transilvania. Măsura înfăptuită de politicienii români maghiarizați, ca Banffy și colaboratorii săi apropiați, avea menirea să grăbească înfăptuirea „statului unitar maghiar” prin abuzuri, falsuri, fără de legi și crime. Anularea Bulei papale din 7 iunie 1912, prin Decretul papal din 9 iunie 1919, a dus la repararea parțială a erorii săvîrșite împotriva unui întreg popor român. (prof. dr. Dumitru ZAHARIA)
Lasă un răspuns