Bacău, 24 august, ora 4.30 dimineața. Se aude o bubuitură fantastică, iar pămîntul se cutremură prelung. Apa Bistriței se învolburează și, cu un zgomot sec, „Podul de Fer” se scufundă în apele repezi și reci. Cu „moațele” încă pe cap, Rașela Ozias sări ca arsă din pat. Locuia pe strada Cremenea, nu departe de Lunca Bistriței: – Săriți, e cutremur!, strigă ea ca o disperată, din mijlocul casei. Cîinii mahalelei începură a urla prelung. Se aprinseră luminile. În cămăși de noapte, apărură surorile Popescu, doamna Maria Forman, „o bătrînă care creștea rațe și gîște în șanțurile străzii”. În fugă, încheindu-și centura, se ivi și domnul Bădoi, aflat în permisie: – Stați liniștite, spune el. Se retrag nemții. Au dinamitat „Podul” de peste Bistrița.
Cînd păru că totul se liniștise, se auzi un zgomot nefiresc, ce tot creștea. – Ce să fie, dom’ plutonier?, întrebară femeile. – Mda, e clar. Vin tancurile rusești!
Pe un pod de pontoane alcătuit în grabă apărură primele tancuri sovietice în Bacău. În cîteva ore, o coloană imensă de tancuri își făcu apariția în plin-centrul orașului. Împingîndu-și cu degetul ochelarii pe nas, veșnic gata să cadă, doctorul Lazarev bătu cu putere la ușa profesorului Șendrea, de pe strada Precista: – Dom’ profesor, au intrat sovieticii în Bacău. Din clipă în clipă trebuie să apară și mareșalul Malinovski. Noi vă rugăm să faceți un discurs pe care să-l citiți la Teatrul „Mărăști”. Nu vrem ca ei să facă distrugeri în oraș. Vedeți și faceți-l cît mai patetic!
Într-adevăr, în după-amiaza zilei de 24 august a apărut și mareșalul Malinovski, în timp ce tancurile și soldații ocupau punctele-cheie ale orașului. Două fete i-au oferit flori rupte dintr-o grădiniță de pe strada Leca. În discursul său, profesorul Alexandru Șendrea (traducerea era făcută de dr. Lazarev), a rugat, în numele tuturor băcăuanilor, ca orașul, populația să fie ocrotite, asigurîndu-l că nimeni nu va ataca trupele sovietice. Cu-adevărat, Bacăul a fost menajat de ororile ocupației. Spre seară au apărut și primii… ilegaliști! În orele următoare, administrația băcăuană a fost dublată de cea rusă. Orice act emis de Primăria Bacău era contrasemnat de sovietici. Primarul – Gheorghe Botezatu, era secondat de „Voennoi comandant, Gr. maior Gulevatăi”, în orice act semnat.
Poziția geografică excepțională a orașului, resursele județului nu au scăpat ochilor consilierilor sovietici. În 1949, pe strada – astăzi – a Păcii, la nr. 13, se deschidea Consulatul Sovietic. Potrivit martorilor de atunci, acesta avea un personal de 15-20 de persoane. Paza era asigurată de soldați sovietici dotați cu arme automate. Două motociclete și o mașină „Pobeda” asigurau deplasările membrilor ei. Va funcționa în Bacău pînă în luna iunie 1958, cînd va lua drumul Moscovei. Treptat, treptat, toate sectoarele de activitate vor suferi influența sovietică. E de bon-ton să asculți la radio „Aici, e Moscova”. Bărbații care purtau „pălării” (influență capitalistă!) erau disprețuiți. În locul acestora se adoptaseră șepci „a la Lenin”, iar pufoaica era mai ceva decît viitorul cojoc „Alain Delon” de mai tîrziu. O fotografie de neuitat se făcea, în 1948, în „…cazacă”, pantaloni bufanți și cizme”.
Librăriile erau invadate de cărțile autorilor sovietici. La sfîrșitul clasei I-a a Școlii nr. 5, elevul C. Gheorghe obține premiul I pentru recitarea poeziei „Unchiul Steopa – milițian”, de Serghei Mihalcov, iar V. Otilia este evidențiată și aplaudată pentru poezia tradusă de vestitul A. Toma din creația lui S. Marșac – „Vine, vine grădinița”. La cercurile literare se citește din belșug literatură sovietică. Nemuritoarele aventuri ale maiorului Pronin, din cel de-al doilea război mondial, sînt învățate pe de rost.
Cinematografele băcăuane „Tineretului”, „Muncitorul”, „Flamura roșie” se iau la întrecere cu noile producții: „Cociubei”, „Cazul sergentului Grișa”. Ziua de 7 Noiembrie rivaliza, dacă nu o depășea chiar, pe cea națională a României. La sfîrșitul anului 1960, activitatea ARLUS ajunsese la cotele maxime. Nu numai școlarii erau obligați să învețe limba rusă, ci și cadrele didactice. Comisia Centrală a învățămîntului popular de limba rusă elibera „Certificate de absolvire”, cu calificative – pentru absolvirea cursurilor populare de limba rusă, cadrelor didactice. Culmea au atins-o unii dintre concitadinii noștri cînd, „în semn de prietenie”, au început a-și boteza odraslele cu nume rusești. Așa se explică de ce, astăzi, întîlnim nume precum Olga, Natașa, Volodea, Alexei, Feodorv, ba chiar și Stalin (în comuna Corbasca) ori Harașo (la Podu Turcului).
Străzile băcăuane își schimbă, și ele, denumirile: I. V. Stalin, Doneț.
Moartea „Marelui Conducător” Stalin (în martie 1953) a fost o adevărată isterie pentru unii dintre băcăuani. Elevii era puși să facă de gardă la portretul dictatorului și chiar obligați să plîngă. Zile grele de doliu au cuprins orașul timp de aproape o săptămînă. Mulți activiști chiar plîngeau cu sinceritate după cel care înrobise România. Aceeași „durere” se întîlnea și în unitățile militare, de miliție și securitate încadrate cu ofițeri și politruci semianalfabeți, dar loiali sistemului. În comune, dramatismul era aproape același. Secretarul de partid de la Gloduri, unul Ifrim, care abia putea să-și zgîrie semnătura, amenința cadrele didactice și pe cele medicale cu datul afară pentru că „nu prea arătau respect pentru moartea tovarășului Stalin”.
În sfîrșit, după aproape 14 ani, trupele sovietice părăseau România. Pe 1 iunie 1958, „Consulatul Sovietic” din Bacău era gol. De ce au plecat sovieticii? Explicațiile sînt multiple. Iată cîteva: poate că România a beneficiat de influența evenimentelor externe, de o serie de garanții ale unor state, din cauze politice și economice etc. S-a mers pînă acolo încît ar fi contat în această balanță chiar farmecul lui Emil Bodnăraș și al lui „Ghiță” – Gheorghe Gheorghiu-Dej în fața lui Nichita Hrușciov. Ca „amintiri” ale trecerii sovieticilor pe la noi mai sînt doar cîteva monumente și cimitire ale eroilor, printre care și cel din Cimitirul Central „Eternitatea” din centrul orașului. (Profesorul Eugen ȘENDREA)
Lasă un răspuns