Eugen ȘENDREA
În urmă cu 56 de ani, la 30 decembrie 1947, în România se instaura „republica populară”. Ce a însemnat acest fapt pentru următoarele 5 decenii, se știe, deci nu vom insista. Consemnările ce urmează se referă la un alt moment, cu conotații politice și geografice mai restrînse. Este vorba despre „Republica de la Bacău”, un moment cu totul inedit pentru istoria acestor locuri:
În anul 1848, Bacăul număra doar 7.000 de suflete. Din punct de vedere „urbanistic” avea „două strade principale: Șoseaua Domnească și Ulița Mare, precum și vr’o 3, 4 mahalale, zise boerești și negustorești” Calitatea străzilor? Un contempotran, C. Radu, exclama: „În ce hal erau acele drumuri! Când ploua, mai cu samă primăvara și toamna, nu puteai merge pe ele din cauza noroiului, decât cu trăsura mai mult la pas, iar cei cari umblau pe jos aveau cizme cu turetci lungi”. Iluminatul pe străzi se făcea cu „câte un par înfipt în pământ care avea în vârf un fânar mic și în fânar o lumânărică de său”, dar „cu toate acestea circulația nu înceta până după miezul nopții”. Aparent, cei mai mulți băcăuani duceau o viață patriarhală (…) mulțumiți cu cunoștințele cele ce au primit de la părinți, nevând nici un îndemn din altă parte…”. Boierii „se adunau la sindrofii și jucau șfichiu și stos, cucoanele lor la gajuri, iar teapa negustorimii, calul alb și de-a împăratul”. Nimeni însă din cei 7.000 de locuitori nu bănuia că într-o zi Bacăul va deveni… „Republică”!
Valul revoluționar izbucnit la Iași se rostogolea peste așezările moldovene. Județul mai cunoscuse, începând din 1833 și până în 1847, „tulburări și mișcări”. Țăranii clăcași, răzeși sărăciți, șavgăi (tăietori de sare) de la Ocna, se rădicaseră împotriva tendințelor de acaparare a pământurilor de către boieri, a exploatării, a abuzurilor de tot felul. Nenumăratele jalbe, plângerile, nu reușiră să înduplice regimul despotic al lui Mihai Sturza. Dimpotrivă, măsurile represive cresc. Boierii cu vederi progresiste, convinși de anacronismul regimului domnitorului Sturza, printre care Alecu Aslan, Vasile Sturza, Costache Hurmuzache, N. Ghica Comănești, se întâlniră la conacul din Căiuți, unde au pus la punct un plan de organizare a unei mișcări revoluționare. La Bacău se aștepta semnalul! Și iată că hatmanul Alecu Aslan, fost ispravnic al Bacăului și spătarul Dimitrie Cracte, cunoscuți de o suită de revoluționari printre care și Zaharachi Moldoveanui „bontușnic”, instituiesc la Bacău „o cârmire de obște”, adică o… formă de republică! Se adunară dis-de-dimineață la casa lui Mavromati Sion. Dregându-și glasul, hatmanul Alecu Aslan despături o hârtie mare de pe pare începu a citi: „Bărbați băcăuani, Treziți-vă, aveți milă de voi, de averile voastre și de viitorimea voastră. Noi, băcăuanii cerem siguranța persoanei, îmbunătățirea soartei țăranilor, eliberarea deținuților politici, reformă școlară pe temelie largă națională. Cerem alegerea unui domn patriot și de aceea luați pildă de la neamurile luminate ce își rostesc cugetarea în slobozenie fără a se teme de despotismul lui vodă. Armata moldoveană este a voastră, pentru voi, iar ofițerii sunt luminați și buni patrioți. Toți așteaptă baterea ceasului și a unui clopot de unire spre îndreptare. De aceea, voi, bărbați luminați ai Bacăului, pentru fericirea norodului, declarăm Republica Bacău!” Ridică sabia și strigă „Trăiască Republica Bacău!”
Un „ura!” detunător se rostogoli peste întreaga așezare de se zguduiră geamurile la ferești. Trompetele sună, cei 30 de ofițeri și soldați se aliniară și cu steagul desfășurat defilară pe Ulița cea Mare, urmați de negustori, țărani și firește, copii. Tot timpuil s-a strigat: „Trăiască Republica Bacău!” Spre seară, armata „Republicii Bacău” luă poziție de luptă pe Câmpul Poștei, așteptându-se la o confruntare cu trupele lui Mihai Sturza.
Desigur, la puțin timp urechile domnitorului auziră știrea incredibilă că Bacăul a devenit… Republică! Imediat, din „Ieși porniră trupele fidele lui Sturza” să înăbușe mica Republică băcăuană. Nu le-a fost prea greu. Era a doua „puternică tulburare” de la Bacău. Prima avusese loc în august 1847, cu agitații ale țăranilor, târgoveților, dar și boierimii. Printre boierii nemulțumiți de domnia lui Sturza se aflau: spătarul Săndulache Sturza, clucerul Tudorache Codreanu, pitarul Zaharachi Moldoveanu și… hatmanul Alecu Aslan.
Alecu Aslan? Acest boier care avea să fie și „Președintele Republicii Bacău”, se trăgea din ramura domnească a lui Gheorghe Ștefan, domn al Moldovei (1653 – 1658). Constantin Aslan și fiul său Alecu Aslan Ceaurul au stăpânit printre altele și moșia Onești. Alecu Aslan va deține diferite ranguri de boierii, printre care și cea de hatman. Are idei progresiste pentru timpul său. Pragul conacului său (Clubul elevilor, de azi), este trecut de marile personalități ale vremii: Mihail Kogălniceanu, Vasile Alecsandri, Costache Negri, Răducanu Rosetti. La Onești va ridica o moară în 1842 folosită chiar până în 1962 și o biserică de zid – „Sf. Nicolae” – la 1843.
Ce va face Alecu Aslan? El știa foarte bine că armata Moldovei număra 600 de infanteriști, 200 de lăncieri călare și o artilerie de un tun! Mihail Sturza pusese ca hatman, în 1844, pe fiul său Dimitrie, care abia se întorsese de la studii din Paris cu fratele său Grigore, viitorul și celebrul „Beizadea Vițel”. Iși pregătește ostășește întăririle, aprovizionarea și completarea efectivelor. Intre timp, iscoadele îi aduc vești neplăcute de la Iași. Beizadea Grigore reușise, cu 50 de lăncieri și micul său tun, pe 28 martie, să încercuiască casa lui Alexandru Mavrocordat, aflată „în apropierea barierii Copoului” și să trimită în surghiunuri o parte din boierii adunați aici. Era clar că spre el va veni „o armată” condusă de experimentatul beizadea Grigore. Imparte săbii, sulițe, pistoale, dar și o pușcă-trombon. Alecu Aslan nu era un necunoscător al tainelor războiului. Știa foarte bine că micul său grup nu rezista foarte mult unei armate regulate. Principalul său sprijin erau, cum puțini cunosc, venirea a cel puțin 300 de șavgăi, vestiții tăietori de sare de la Tg. Ocna. Ordonați, obișnuiți cu greutățile, având o armă în mână, aceștia puteau oricând întoarce sorții luptei. Aceștia erau cei mai nemulțumiți. La 24 iunie 1843 ei „au ieșit din ocne și au început gâlceava asupra biriului, cu strigături că le-a stricat obiceiurile și le-a călcat drepturile ce au avut, l-au ridicat pe Cămoraș cu bătaia și l-au dus la casa lui, de unde l-au silit de i-au luat 1 700 lei, zicând că le trebuie de cheltuială, având să meargă la Iași, să deie jalbă Măriei Sale lui Vodă, cerându-și drepturile ce au avut. A doua zi 120 din ei „pe la toacă”, au ajuns în Bacău și după o discuție cu ispravnicul Bacăului au plecat la Iași.
Vodă întrunește o comisie care a hotărât ca șavgăii revoltați să fie surghiuniți… Firește, Alecu Aslan, bine cunoscător a lor, i-a chemat în ajutor. E martie, o zi cu soare. Dinspre Roman se aud trâmbițe, porunci și tropote de cai. O mică armată moldoveană condusă de beizadea Grigore și urmată de tun, înaintează spre Bacău. Alecu Aslan se uită întrebător la Zaharachi Moldoveanu: „Vor veni ajutoarele, șavgăii? Sosește un trimis al beizadelei cu mesajul de a se preda de îndată. Republicanii refuză. Răsună ordine, armata se desfășoară, la tun se pune fitilul. O bubuitură răsună peste întindere, apoi răpăit de puști. Peste puțin timp superioritatea armatei moldovene își spune cuvîntul, Alecu Aslan se retrage încet, încet. Poate va veni ajutorul… Din nefricire, va rămâne o enigmă, de ce șavgăii n-au sosit în ajutor la Bacău. Firavele fortificații și micul grup al armnatei băcăuane fu spulbetrat. Cu tot eroismul „republicanilor”, ei fură încercuiți și prinși. Hatmanul Alecu Aslan, „președintele republicii”, este prins, judecat pe loc și trimis în lanțuri în beciurile umede ale Mănăstrii Cașin împreună cu alți republicani. In fuga calului, o parte, printre care Zaharia Moldoveanu, reușesc să se strecoare din încercuire și să fugă prin codrii bătrâni ai Bacăului, luând calea exilului. Reîntors, mai tîrziu va deveni unul din cei mai vestiți polițiști ai urbei.
Astfel se încheia și aici, la Bacău, un episod din mișcarea revoluționară din 1848. Devansînd cu mult în timp „Republica de la Poiești” a lui Candiano Popescu, „Republica de la Bacău” a demonstrat că Bacăul a fost întotdeauna în fruntea marilor evenimente ale istoriei României. Cît despre frămîntările sociale, ele vor continua cu mai mare intensitate, împletindu-se cu acțiunile pentru realizarea idealurilor naționale.
Lasă un răspuns