* Replica românească în fața agresivității maghiarismului
În fața agresivității primejdioase, reprezentanții românilor din Consistoriul de la Blaj, susținuți de profesorii de aici, învățătorii instituțiilor „poporale”, activi în satele românești din provinciile regatului, au scris, în anul de grație 1842, un protest dintre cele mai energice și corecte.
Pentru a nu strecura nici o îndoială în gîndurile cititorilor noștri, vom prezenta extrasele cele mai concludente din acest document, care a exprimat demnitatea națională și lupta dusă de români pentru a impune respectul datorat și cuvenit acestora: „Aflînd abia acum, din ziare, despre articolul prezentat în primele ședințe ale comițiile dietale, relativ la introducerea uzului diplomatic și în general al limbii maghiare, nu numai în jurisdicțiile civile și militare, dar și în aceea bisericească, și nu numai în corespondența dintre ele, ci și în însăși administrația diecezelor și a educației tineretului, cu singura excepție a nației săsești, căreia i se permite limba germană, în pertractarea afacerilor sale interne și îngrozit fiind de urmările grave ale introducerii unei astfel de invenții, care periclitează cele mai sfinte drepturi naturale, consistoriul acesta, în puterea datoriei ce îi incubă de a incuba, de a veghea asupra drepturilor și privilegiilor acestei dieceze, a cărei administrație interioară i-a fost încredințată prin convingerea deplină că modul de a vedea al ilustrației voastre în această chestiune este acesta”…roagă Curtea Imperială din Viena să aprobe, pentru clerul greco-catolic „să se mențină și de acum înainte în folosința graiului băștinaș și a limbii mame latine, atît în administrația internă a acestei dieceze, cît și în învățămîntul tineretului și al poporului, atît din motivul că clerul nostru, care, prin unirea sa cu Biserica Catolică Romană, trebuie să se bucure de drepturi egale cu celelalte religii primite, nu a fost de fel reprezentată în comițiile dietale și nici măcar relativ la un lucru atît de important, ca dreptul de a se folosi de limba maternă în propriile afaceri, drept echivalent cu acela al existenței personale inalienabile și inscriptibile, nu a fost consultat și ascultat, cît și din motivul că întrebuințarea acestei limbi sau alteia, numai în aparență nu are nici o legătură prea strînsă cu religia”…
Consistoriul acesta prevede cu ușurință ce s-ar întîmpla dacă în locul acelei limbi și al cultei limbi mame latine s-ar substitui limba ungurească, care nici măcar nu e încă cizelată și nu abundă în acel belșug de cărți bune, pe de altă parte, la nația românească din sînul căreia se recrutează exclusiv clerul nostru, această limbă fiind total ignorată, ba chiar din cauza înălțimii preponderente a populației române și a numărului relativ mic de unguri, care locuiesc în scaunele secuiești, fără legături cu ai noștri, neputînd deveni prin nici un mijloc mai cunoscută, nu numai că nu-și mai poate nădăjdui vreun progres în viitor, dar dimpotrivă, din cauza veșnicei piedici ale acestui îndoit element de dușmănie reciprocă, chiar de nu s-ar mai ivi altul, e de temut să nu recădem mizerabil în barbaria de odinioară, din care cu greu și numai prin izgonirea limbii slave s-a putut elibera întrucîtva clerul și nația noastră”.
Introducerea limbii maghiare prin forță nu va aduce decît „o mare pagubă a bisericii și națiunii noastre, și fapt e, că se găsesc districte în ținutul Transilvaniei în care cunoașterea limbii maghiare nu este și nu va fi de vreun folos, iar germana și româna sînt de nevoie.
Este deci evident că limba aceasta nu poate fi scoasă din școlile blăjene decît cu primejduirea moravurilor și a religiozității și, ceea ce pentru noi nu e mai puțin dureros, cu ruina scumpei noastre naționalități. Mărturisim însă sincer că nu numai după zece ani, dar nici după zece veacuri, ba niciodată în vecii vecilor, noi și națiunea noastră nu putem fi obligați printr-o lege care, pentru datinile și credința noastră, pregătește un pericol și un obstacol, iar pentru naționalitatea noastră ruina și pieirea”.
Aceștia au fost străbunii noștri, vajnici apărători ai limbii, credinței și a „tot ce este românesc”. Astăzi, cei care pun în pericol soarta poporului român sînt cei ce se pretind a fi guvernanții României.
prof. dr. Dumitru ZAHARIA
Lasă un răspuns