O populație catolică, la răsăritul Carpaților, trăiește din perioada marei schisme, care s-a petrecut în anul 1054. Existența românilor catolici pe valea Bistriței a fost consemnată încă din 19 februarie 1105, atunci cînd a fost scrisă pe un potir metalic existența satului de pe Bistrița inferioară, prin teatrul însemnat în limba latină „Pacus Bistrecem”. Textul scurt demonstrează: existența unor credincioși creștini pe Valea Bistriței, care foloseau limba latină vulgară în exercitarea cultului respectiv. În același timp, a fost demonstrată folosirea potirului și utilizarea lui într-un locaș de închinat. Continuitatea românilor, pe spațiul geografic al formării lor ca neam, nu poate fi negată, deoarece informațiile arheologice și cele scrise confirmă trăirea lor. La 14 noiembrie 1234, papa Grigore al IX-lea a solicitat regelui Ungariei, vasal al pontifului Romei, ca episcopul Teodorie, conducător religios al pretinșilor cumani din Moldova și alte zone europene, să aibă sub autoritatea sa un demnitar cu un rang de vicar episcopal, ales, numit și sfințit. Acesta trebuia să fie folosit pentru credincioșii români, arătați în document ca fiind statornici în Moldova de multă vreme și organizați temeinic ca un singur „popor” și o „națiune”. Scrisoarea papală a folosit cuvîntul „valah” de patru ori, sub formele: „Walati”, o singură dată, și de trei ori în cea de „Walachi”, declinat la cazuri diferite. Documentul are o valoare deosebită deoarece convinge asupra marelui adevăr al formării poporului român și în părțile răsăritene ale Carpaților Orientali, pînă dincolo de Nistru și la țărmul Mării Negre. Spațiul acesta era populat de români, nu de cumani. Migratorii cumani n-au lăsat prea multe urme ale existenței lor pe pămîntul românesc dintre Carpați și la răsărit de Nistru; Cermuș și țărmul Mării Negre. Este firesc ca o populație de nomazi, crescătoare de vite în turmă, care locuia în corturi purtate de căruțe, să nu lase urme ale viețuirii ei trecătoare. Arheologii români, prin munca lor sistematic desfășurată, au reușit să descopere doar 300 de morminte de proveniență comună, în 100 de așezări, pe întregul spațiu geografic nord-dunărean. Situația prezentată ne dă dreptul să considerăm informațiile transmise de regii Ungariei, Andrei al II-lea și Bela al IV-lea, drept neadevăruri, care provoacă revolta oamenilor iubitori de adevăr. În mai multe corespondențe, dintre anii 1228- 1234, regele și fiul său au comunicat Sfîntului Scaun despre mulțimea cumanilor” („multitudo cumanorum”) convertiți la creștinism. În scrisoarea adresată de regele Bela al IV-lea, în anul 1254, papei Innocentius al IV-lea, vasalul pontifical s-a plîns de dușmănia popoarelor europene față de maghiari. Regele era cuprins de groază numai la gîndul unei eventuale invazii tătărești, la care s-ar fi aliat și popoarele vecine Ungariei, fapt ce ar fi dus la dispariția regatului statului pontifical. Regalitatea maghiară era hotărîtă să lupte pentru convertirea ortodocșilor la credința catolică („convertis in cas basilicas in Cristi nomina proprii laboribus”), scop în care regele primise pe cumani în statul său, își căsătorise două fiice cu nobili ruteni și pe o a treia cu duce polonez. Documentele regale au arătat foarte puțini cumani creștinați. Scrisoarea papală din 14 noiembrie 1234 este un reproș aspru la adresa regalității maghiare, care indusese în eroare Sfîntul Scaun prin corespondențele anterioare asupra pretinsei locuirii a cumanilor pe teritoriul papal arată clar că, adevărații loccuitori ai diocezei în cauză erau românii („populi qui walati vacantur existent”) „există populație care se numește români”. Expresia nu suportă comentarii, deoarece este extrem de clară și precisă. (prof. dr. D. Zaharia)
Lasă un răspuns