Un complot imperial aprobat de pontiful Romei împotriva neamului românilor
Victoria obținută de armatele creștine la Viena, în 1683, conduse de regele Sobieschi al Poloniei, informat în mod sistematic de domnul Țării Românești asupra pregătirilor de luptă ale otomanilor, a deschis perspectiva unor mari cotropiri teritoriale în favoarea imperiului condus de Leopold, discipol al iezuiților. Rînd pe rînd au căzut sub stăpînirea împăratului din Viena Ungaria, Transilvania, Croația, Slovenia și o parte din Serbia. În toate aceste teritorii trăia o numeroasă populație românească, care, dacă ar fi fost unită, ar fi fost greu de stăpînit și manipulat de vicleanul cuceritor. Perfidul cotropitor a elaborat două diplome, în vederea înșelării unei părți a românilor, promițîndu-le privilegii materiale și onoruri, dar cu condiția acceptării unirii cu Biserica Catolică, condusă de papă, subordonarea față de acesta sub raport religios. Au fost adunați doar 38 protopopi români, dornici să creeze zîzanie și lupte fratricide în rîndurile neamului lor, care au acceptat fară consimțămîntul și aprobarea populației respective, soluția imperială, formulată în diploma semnată de el și Leopold. „Cardinal de Colonich, episcop de Strigoniu” primat al Ungariei. Cea de a doua diplomă, aprobată pe 19 martie 1701, a consemnat faptul că cel ce conducea destinele imperiului, care forma un conglomerat de state și popoare, a subordonat pe aderenții la greco-catolicism primatului Ungariei, iar acești „patrioți” români au acceptat într-o manieră rușinoasă „să lupte” pentru eliberarea lor sub conducerea unora dintre cei mai înrăiți dușmani și asupritori ai neamului lor, care în majoritatea cazurilor trădaseră cauza românească și trecuseră de partea rămășițelor triburilor zino-ugrice, venite din părțile Europei de răsărit și Asiei Centrale. Diploma respectivă a prezentat privilegiile promise în mod demagogic credincioșilor și slujitorilor noului rit religios. Al cincilea articol a prevăzut subordonarea totală a episcopului și preoților greco-catolici față de cardinalul primat al Ungariei. Tot aici, a fost consemnat faptul că, în vederea prevenirii săvîrșirii unor erori de către „românii ignoranți”, s-a stabilit ca alături de episcopul lor greco-catolic să stea un călugăr iezuit, care avea obligația să-l supravegheze permanent și sistematic, să-i controleze orice activitate. Cardinalul primat și împăratul n-au scăpat din vedere să asigure izolarea românilor greco-catolici de restul neamului românesc și al lumii ortodoxe. Episcopul avea obligația să prezinte spre cenzurarea iezuitului orice corespondență cu reprezentanții bisericii ortodoxe. Papalitatea a stat în espectativă, din cauza opoziției românilor, pînă în anul 1721. Atunci a fost numit Giurgiu Patachi episcop greco-catolic de Făgăraș. Acesta a intrat prin vicleșug în biserica ortodoxă din Făgăraș, ctitorie a lui Constantin Brâncoveanu, iar după oficierea primului serviciu divin a alungat cu „ajutor imperial” pe parohul ortodox de aici. Acest episcop fusese crescut și educat la Roma și Viena. El n-a întreprins nimic pentru ajutorarea preoților și credincioșilor diocezei sale, deoarece nutrea gînduri ascunse, inspirate de Roma și Viena. Urmașul său, Inochentie Micu, a fost un luptător pentru cauza neamului său. Stau mărturie în această privință faptele sale curajoase și cele 24 memorii adresate Curții Imperiale pentru recunoașterea națiunii sale, ca una existentă în Transilvania și celelalte teritorii arătate mai sus după conviețuirea traco-daco-romană, începută din conducerea lui Octavian August. Iezuitul supraveghetor l-a informat pe cardinalul primat asupra gîndurilor și faptelor marelui român. Demnitarul papal „l-a pictat” (așa s-a eprimat episcopul Micu). Curtea Imperială l-a invitat la Viena, după terminarea unui sinod greco-catolic, la lucrările căruia au participat și ortodocși care nu acceptaseră greco-catolicismul.
Concomintent a izbucnit o mare revoltă a greco-catolicilor și ortodocșilor împotriva slujitorilor ritului respectiv, beneficiari ai unor privilegii imperiale.
La Viena, episcopul românilor a fost acuzat de răzvrătirea neamului și neîndeplinirea obligațiilor față de împărat. O comisie alcătuită numai din dușmanii episcopului pregătea, cu consimțămîntul reprezentanților papali, trimiterea lui în fața instanțelor de judecată, care îi pregăteau condamnarea. Cunoscînd soarta multor predecesori, judecați din ordin imperial, Inocențiu Micu „a fost constrîns” să părăsească Viena și să se deplaseze la Roma, unde spera să obțină ajutorul papal pentru credincioșii săi și persoana sa, dar a beneficiat de surghiun pentru tot restul vieții, unde a și decedat după grele suferințe și torturi psihice. (Prof. dr. Dumitru Zaharia)
Lasă un răspuns