DESPRE PARADOXURILE PĂGUBOASE
Mihaela BREAZU
Priză cu efect rapid, iată primele impresii produse de apariția celor dintîi ediții ale ZIARULUI de BACĂU. Afirmația nu este una gratuită. Ea se susține și prin scrisoarea adusă ieri la redacție de către o cititoare din Bacău care a ținut să ne comunice și prin viu grai: „M-ați cucerit; țineți-o tot așa și veți avea doar de cîștigat! Vă asigur că ne vom mai vedea și auzi”. Mulțumindu-i sincer, publicăm în continuare scrisoarea cititoarei noastre:
„Dragi prieteni, fără a mă considera o sceptică, dar nici optimistă fără măsură, ci mai degrabă realistă, m-am obișnuit să observ tot ce se întîmplă în jurul meu nu doar pentru a-mi pune întrebări, ci pentru a-mi oferi și răspunsuri. Sînt la vîrsta la care una din plăcerile firești o constituie vizitele de fiecare zi în piață. E ceva specific românului, cu șarmul și neprevăzutul lor. N-ai să întîlnești așa ceva la nemți, spre exemplu. Cum spuneam, îmi place să observ. Nu am să vorbesc, acum, despre vînzătorii-patroni cu hainele și mîinile murdare, dar mai ales cu un vocabular rezidual-menajer. Nici despre ocaua mică sau jecmănirea producătorilor agricoli de către misiți dubioși. Altceva mă intrigă: indolența oamenilor. Piața e una din cărțile de vizită ale colectivității, locul în care individul devine actorul principal. Zilnic, mulți dintre actori se schimbă, dar replicile care vin rămîn aceleași , într-un joc de scenă ce ne amintește de mișcarea browniană. Înstrăinare și absență. Mișcări apatice. Deplasare lentă și adeseori fără control. Întretăieri de trasee. Oameni ce nu-și găsesc rostul. Gură-cască. Lipsa scopului este evidentă. Totul se învîrte în jurul unui comerț de tarabă anacronic. Actori și spectatori de moment, mici învîrteli, timp irosit. Spectacol sîcîitor. Toți vor să cîștige de pe urma timpului pierdut. Dacă nu bani, cel puțin chermeză; circ.
Am avut șansa de a vizita mai multe capitale ale lumii. Nicăieri nu am văzut așa ceva. Ziua, străzile sînt practic pustii. Oamenii sînt la muncă. De acolo vine bogăția, chiar și cea personală. La noi, se așteaptă să ne pice mana din cer, eventual direct în traistă. Trist, dar adevărat!
V-am scris despre toate acestea în ideea că v-ați putea inspira pentru articolele dumneavoastră. Pentru că nu aș vrea să redevină de actualitate unul din sloganurile care circulau pînă prin ‘ 89: cum să facem să nu facem nici cît facem!
Vă mulțumesc că m-ați găzduit în ziarul dumneavoastră și vă asigur de simpatia ce vă port”.
Bacău-4 iunie 2002
Lasă un răspuns