Scrisoare pastorală la Sărbătoarea Învierii Domnului nostru Iisus Hristos

† EFTIMIE
ARHIEPISCOPUL ROMANULUI ŞI BACĂULUI

ÎNVIEREA DOMNULUI UNEŞTE ISTORIA CU VEŞNICIA

Scrisoare pastorală la Sărbătoarea Învierii Domnului nostru Iisus Hristos

Roman, 2010

† EFTIMIE
PRIN HARUL LUI DUMNEZEU
ARHIEPISCOPUL ROMANULUI ŞI BAC|ULUI

Iubitului nostru cler, cinului monahal
şi tuturor dreptmăritorilor creştini din această
de Dumnezeu păzită şi binecuvântată eparhie, har,
milă şi pace de la Îndurătorul Dumnezeu,
iar de la noi părintească dragoste!

Iubiţii mei fii duhovniceşti,

În acest început de primăvară, suntem din nou acoperiţi de lumina Învierii lui Hristos, Paştile nostru. După lungi săptămâni de asceză şi pocăinţă, iată, ne bucurăm cu toţii de cea mai strălucită sărbătoare din câte are Biserica în calendarul ei. Măreţia sărbătorii rezidă în faptul că ea reprezintă realizarea îndumnezeirii firii umane şi ridicarea acesteia la starea de dinaintea căderii în păcatul neascultării. Tocmai pentru aceea, astăzi, Biserica invită toată suflarea conştientă la aleasă prăznuire, ştiind că Învierea lui Hristos, trăită în toată dimensiunea ei teologică, liturgică şi tradiţională, înseamnă participarea noastră la întreaga operă mântuitoare a Domnului. Aceasta întăreşte importanţa infinită a vieţii noastre în istorie, iar, pentru a-i amplifica valoarea şi puterea duhovnicească, trebuie să avem conştiinţa că evenimentul mântuitor este un mister metafizic, pe care nu-l putem cuprinde cu mintea noastră limitată, ci trebuie să-l lăsăm să vorbească el însuşi în noi şi prin noi.
Dar, prăznuind Învierea Domnului, nu trebuie să uităm că mai înainte de acest eveniment metafizic a fost un altul, pe care îl numim moartea Lui. Cum nu putem despărţi pe Hristos de Cruce, tot aşa nu putem despărţi moartea Lui de Înviere. Potrivit planului dumnezeiesc, Mântuitorul şi le-a asumat pe amândouă deopotrivă. Evanghelia care se citeşte în noaptea Paştelui este evocatoare în acest sens. Femeile mironosiţe au plecat la mormântul unde fusese îngropat trupul Domnului, să săvârşească practicile funerare iudaice, iar acolo au fost întâmpinate de Iisus înviat.

Iubiţi credincioşi,

Ştim cu toţii ce înseamnă moartea unei fiinţe dragi. Fiecare dintre noi s-a aflat, o dată sau de mai multe ori, în situaţia de a simţi fiorul rece al despărţirii de cineva pe care l-a iubit ca pe lumina ochilor: mamă sau tată, frate sau soră, fiu sau fiică, consoartă sau prieten etc. Asistând resemnaţi la un astfel de moment, parcă nădejdea şi credinţa, forţele fizice şi psihice ni se diminuează în aşa măsură, încât ni se pare că lumea se sfârşeşte şi pentru noi. Recitind episodul Patimilor, judecării, răstignirii şi morţii Domnului, retrăite liturgic în Săptămâna de dinaintea Paştelui, am putut percepe starea sufletească, din acele momente, a celor din preajma Mântuitorului Hristos. Imaginaţi-vă durerea Maicii Domnului, a ucenicilor, a femeilor mironosiţe şi a celor care au avut imensa şansă să fie contemporani cu El. Cu toţii s-au întristat, au plâns, au suspinat, au fost sfâşiaţi de durere.
Evanghelia Sfântului Matei ne prezintă pe Maria Magdalena şi „cealaltă Marie” (cf. Matei 27, 61), în zorii zilei de Duminică, zdrobite de durere, grăbindu-se către mormântul lui Iisus, cu aromate, să împlinească, potrivit tradiţiei, cele rânduite pentru îngropare. Înţelegem că ele asistaseră la toate cele întâmplate cu Iisus în ultimele Lui zile de viaţă pământească şi observaseră că îngroparea a fost zorită de rânduielile acelor timpuri. Îşi făceau tot felul de gânduri, ştiind că la uşa mormântului era prăvălită o imensă piatră: Cum va fi înlăturată? Cine să ne ajute? Pierdute în gândurile lor, deodată, privirile li se opresc pe o imagine de neînchipuit. Doi îngeri stăteau pe piatra care, cu trei zile mai înainte, închisese trupul lui Iisus în mormânt. Pe când mironosiţele erau înmărmurite de ceea ce vedeau, unul dintre solii dumnezeieşti le-a liniştit, spunându-le: „Nu vă temeţi, că ştiu că pe Iisus Cel răstignit Îl căutaţi. Nu este aici; căci S-a sculat precum a zis; veniţi de vedeţi locul unde a zăcut. Şi degrabă mergând, spuneţi ucenicilor Lui că S-a sculat din morţi” (Matei 28, 5-7). Miracolul, însă, continuă. Iisus Hristos, într-o altă alură, vine şi Se adresează lor, zicând: „Bucuraţi-vă! Iar ele, apropiindu-se, au cuprins picioarele Lui şi I s-au închinat” (Matei 28, 9). După aceea, au fost trimise, ca nişte apostoli, să vestească ucenicilor Învierea Lui. Ucenicii primesc cu scepticism vestea. Asemenea femeilor mironosiţe, ei trec de la durere şi teamă la uimire şi bucurie reţinută. În câteva ore, şi ucenicii cei mai apropiaţi se lămuresc asupra evenimentului şi încep marea misiune de predicare a Învierii lui Hristos la toate neamurile.

Binecredincioşi creştini,

Evenimentul Învierii Domnului este un fapt măreţ. Deşi el a fost consemnat de istorie, rămâne totuşi metaistoric şi metafizic. Învierea Domnului uneşte timpul istoric cu veşnicia, revelându-ne faptul că noul mod de viaţă creştină se naşte sub incidenţa timpului, însă se dezvoltă în orizontul veşniciei. Învierea lui Hristos este ca un izvor care iese din străfundurile existenţei şi se revarsă, ca un balsam, peste tot universul creat, dându-i perspectivă transfiguratoare.
Cântarea pascală „Hristos a înviat din morţi, cu moartea pre moarte călcând şi celor din morminte viaţă dăruindu-le” exprimă întru totul acest adevăr dumnezeiesc. Nimeni, nici înainte, nici după aceea, nu mai poate marca istoria şi Cosmosul cu altă pecete şi nimeni nu mai poate repurta o victorie definitivă asupra morţii şi a păcatului. Aceasta a făcut-o Hristos pentru totdeauna şi pentru toate veacurile care vor urma, până la Judecata universală.
Cu toate acestea, să nu privim evenimentul Învierii Domnului doar triumfalist. Spunem că Hristos, prin înviere, a învins moartea. Însă, privind fresca actuală a lumii, această sintagmă doctrinară pare paradoxală. După atâtea veacuri de la Înviere, oamenii mor ca şi mai înainte, iar unii chiar în circumstanţe groaznice. În secolul vitezei, pe care-l parcurgem, spectrul morţii pare mai evident ca oricând. Deci cum putem spune astăzi că Hristos a abolit moartea? Tocmai în aceasta constă misterul!
Învierea, aşa cum spuneam, este un eveniment metafizic, adică nu s-a petrecut în această istorie, pentru că istoricitatea lui Iisus Hristos s-a încheiat atunci când autorităţile vremii au pecetluit mormântul, iar Învierea n-a fost văzută de nimeni. Într-adevăr, nimeni, cu ochii fizici, n-a văzut Învierea, dar pe Hristos înviat L-au văzut mai mulţi, care, apoi, au mărturisit ceea ce au văzut, iar mărturia lor este adevărată. Însă, când spunem că Hristos a omorât moartea, trebuie să înţelegem că Mântuitorul nu a suprimat moartea biologică. Aceasta rămâne factorul şi evenimentul cel mai natural dintre toate cele posibile de pe pământ. Numai că, prin Hristos, moartea biologică nu mai este un sfârşit absurd şi descurajant, ci un Paşte, adică o trecere într-o altă formă de viaţă, superioară aceleia pe care am petrecut-o pe pământ. Însuşi Hristos, ca om, a trecut prin moartea biologică, dar prin Înviere dovedeşte că şi-a continuat existenţa dincolo de umbra mormântului. A coborât la iad, de unde a scos pe toţi cei ce aşteptau marea reabilitare ontologică, începând de la Adam încoace. De aceea, când spunem că Hristos a distrus moartea, înţelegem că a deschis perspectiva vieţii veşnice celor care trec prin moartea biologică, având credinţa existenţei unei vieţi viitoare. Deci Învierea lui Hristos este garanţia învierii noastre. El S-a născut din Fecioară fără păcat, dar a luat asupra Sa toate păcatele noastre, ţintuindu-le pe Cruce. Prin Învierea lui Iisus din morţi, înţelegem că El domină moartea, dar şi păcatul.
În perioada Postului Mare s-a amintit de nenumărate ori ce este păcatul. În accepţiunea vieţii ascetice, este mai mult decât o culpabilitate morală sau încălcarea unei reguli impuse; este incapacitatea noastră de a ne realiza propriul destin. Adică, păcatul ne sugerează faptul că trebuie să refuzăm ieşirea din această lume. De aceea omul păcătos are teamă de moarte şi încearcă, prin diferite mijloace, să anuleze sau să întârzie efectul morţii biologice asupra propriei fiinţe. Raţionament cu totul greşit! Sfârşitul biologic se poate amâna, dar nu anula! Astăzi, din păcate, omul aşa-zis modern fuge de moarte, însă, paradoxal, multiplică mijloacele de sinucidere. Tocmai într-o astfel de lume este nevoie mai mult ca oricând să se vorbească despre Înviere, despre viaţa de apoi, despre nădejde şi transfigurare. Să vorbim mai mult de faptul că Învierea Lui este învierea noastră, că moartea Lui este moartea noastră, dar şi paştile nostru, al fiecăruia! În noaptea Paştelui se cântă: „Azi m-am îngropat împreună cu Tine, Hristoase, mâine înviez împreună cu Tine, înviind Tu!”. Fiecare zi din această istorie presupune a muri împreună cu El pentru a învia prin El, într-o altă lume. Sfântul Apostol Pavel ne cere să fim părtaşi Patimilor şi morţii Lui pentru ca să-L cunoaştem pe El în puterea şi Învierea Lui (cf. Filipeni 3, 10), ca astfel „să ne înfăţişăm lui Dumnezeu ca vii, sculaţi din morţi” (Romani 6, 13).

Preaiubiţi fii duhovniceşti,

Din cele spuse până aici, tragem concluzia că moartea nu-i ceva care încheie viaţa noastră terestră, ci este o realitate care există în noi şi în jurul nostru. Tot Sfântul Pavel zice că „Noi murim în fiecare zi” (I Corinteni 15, 31). Deci fiecare moarte este urmată de o înviere sau de o renaştere. Altfel spus, orice moarte presupune o nouă formă de viaţă. Chiar şi existenţa noastră pământească este un amestec de moarte şi înviere. Pelerinajul nostru pe acest pământ este un paşte neîncetat, adică o trecere permanentă prin moarte la o nouă formă de viaţă. Spre exemplu, între naşterea noastră iniţială şi adormirea finală, viaţa noastră este constituită din moarte şi înviere. Urmăriţi ciclul vieţii noastre biologice. De fiecare dată când adormim în timpul somnului din noapte, această dispoziţie naturală înseamnă o pregustare a morţii; dar fiecare trezire din somnul nopţii, dimineaţa, înseamnă o înviere din morţi. În una din rugăciunile de seară zicem: „Stăpâne, Iubitorule de oameni, au doar nu-mi va fi patul acesta groapă? Sau încă vei mai lumina cu ziua ticălosul meu suflet? Iată, groapa-mi zace înainte şi iată, moartea-mi stă înainte…” De asemenea, o rugăciune din spiritualitatea iudaică spune: „Binecuvântat eşti, Doamne, Creatorul Universului, căci recreezi lumea în fiecare dimineaţă…” Aşa va fi şi cu somnul final. Adormim întru Domnul şi ne trezim la o altă formă de viaţă, străină sensibilităţilor noastre de pe pământ.
Tot modelul acesta de moarte şi înviere, puţin diferit, îl observăm şi în procesul nostru de creştere biologică. Trecerea de la starea de prunc la copil, de la copil la adolescent, de la adolescent la adult, de la adult la bătrân înseamnă o trecere prin moarte la o altă etapă a vieţii pământene. Nu ne mai întoarcem niciodată la starea de dinainte; am murit faţă de acea etapă a vieţii. Bătrâneţea nu este un sfârşit al etapelor vieţii, ci o împlinire a persoanei, iar moartea nu este o fatalitate, ci o trecere, un paşte către o nouă formă de viaţă, superioară celei trecute. Aşadar, moartea nu are un caracter distructiv, ci unul constructiv. După moarte vine învierea, ştiind că „prin Hristos înviat viaţa stăpâneşte şi niciun mort nu mai este în mormânt”.
Cu toate acestea, moartea biologică este simţită ca anormală, tragică şi monstruoasă. Indiferent de realismul nostru în abordarea fenomenului, ea naşte dezolare şi indignare. L-am văzut pe Hristos plângând în faţa mormântului lui Lazăr. Sfântul Pavel consideră moartea un duşman care va fi învins (cf. I Corinteni 15, 26), ceea ce înseamnă că fenomenul nu face parte din planul lui Dumnezeu. Totuşi, ea este o expresie a smereniei, a milei şi a compasiunii lui Dumnezeu pentru om. Ce-ar fi dacă am trăi la infinit în această lume coruptibilă şi deşartă!? Sensul existenţei ar fi teribil şi insuportabil. De aceea, Dumnezeu a lăsat acest „tunel de scăpare”, numit „moarte”, ca să se plinească toate, după planul Său. Fenomenul nu face altceva decât să desfacă sufletul de trupul compatibil, pentru ca, după un timp oarecare, să se reunească într-o altă stare şi cu alte atribute, devenind acel trup spiritualizat ca al lui Hristos, după Înviere. Cunoaştem acest lucru încă de la Ieremia profetul, care a văzut această lucrare a lui Dumnezeu şi a spus: „«Scoală şi intră în casa olarului, şi acolo îţi voi vesti cuvintele Mele!» Şi am intrat eu în casa olarului şi iată acesta lucra cu roata şi vasul pe care-l făcea olarul din lut s-a stricat în mâna lui; dar olarul a făcut dintr-însul alt vas, cum a crezut că-i mai bine să-l facă” (Ieremia 18, 2-3).
Prin urmare, Olarul dumnezeiesc, pe noi, vasul acesta de pământ, stricat prin păcat, îl sparge, pentru a-l reface, dându-i măreţia primordială, cea a lui Adam înainte de cădere, când acesta avea posibilitatea să nu moară. Deci Dumnezeu foloseşte moartea ca un instrument al restaurării noastre fiinţiale. Totodată, moartea nu înseamnă despărţire, căci ne vom reîntâlni atât cu trupul pe care l-am avut dintru început, cât şi cu cei pe care i-am cunoscut în viaţa pe care am trăit-o pe pământ.

Iubiţi fii sufleteşti,

Aprofundând aceste învăţături, să avem nădejde că prin Hristos înviat vom fi pururea vii, fie că mai trăim pe pământ sau nu. De aceea, cu prilejul acestui Paşti, vă invit încă o dată, părinteşte, la comuniune şi comunicare, la a ne iubi unii pe alţii, la reconciliere şi pace, împăcare şi iertare sinceră, căci numai aşa se pot depăşi toate greutăţile vieţii, iar Hristos îşi va recunoaşte chipul Său sădit în fiinţa noastră.
Iată, Sfântul Sinod al Bisericii noastre, prin vocea Preafericitului Părinte Patriarh Daniel, ne cheamă la unitate şi întrajutorare, la promovarea valorilor spirituale şi culturale ale poporului nostru bimilenar. Să fim receptivi şi să ne angajăm a împlini toate hotărârile propuse de forul nostru bisericesc! Anul acesta este foarte important pentru Biserica noastră, deoarece Sfântul Sinod l-a numit Anul omagial al Crezului ortodox şi al Autocefaliei româneşti în Patriarhia Română, în contextul aniversării a 125 ani de când Biserica Ortodoxă Română a devenit autocefală şi a 85 de ani de la ridicarea ei la rangul de patriarhie. Să ne străduim să facem toate după rânduială, mai ales că părintele autocefaliei Bisericii Române a fost un predecesor al nostru pe scaunul vlădicesc de la Roman, episcopul cărturar Melchisedec Ştefănescu. Cu acest prilej se vor organiza în eparhia noastră ample manifestări cultural-religioase, la care vă facem poftire să participaţi.
Să ne ajute Dumnezeu să le trăim pe fiecare în parte, după voia Domnului!
Încredinţându-vă de toată dragostea în Hristos-Domnul, rămân al vostru păstor sufletesc, care vă doreşte tot binele şi mântuirea sufletelor!
Hristos a înviat!
Adevărat a înviat!

† Eftimie,
Arhiepiscopul Romanului şi Bacăului