Implicarea în politică a preoților ortodocși continuă să provoace discuții pro și contra, atitudini conciliante sau tranșante, cu toate că o hotărîre în acest sens a fost deja luată de Patriarhia Bisericii Ortodoxe Române. Un punct de vedere aparte, susținut de argumente istorice, este prezentat în scrisoarea ce urmează:
Încă din Evul Mediu timpuriu, Biserica Ortodoxă Română a început să-și organizeze activitatea în concordanță deplină cu interesele naționale ale românilor de pretutindeni. La 3 mai 1205 era deja semnalată, de către episcopii catolici ai Transilvaniei, pe moșia fiilor cneazului Bâlea, o episcopie care nu era supusă nici unei mitropolii. Prigoana împotriva ortodocșilor români s-a intensificat în secolele XIV – XV, excelînd în timpul regelui maghiar Ludovic De Anjou. Cu toate acestea, la sfîrșitul secolului al XV-lea o mitropolie ortodoxă își desfășura activitatea cu sediul la Feleac. În celelalte două țări române – Moldova și Muntenia – raporturile dintre Stat și Biserică au fost întotdeauna de colaborare și interdependență. Protectori ai ortodoxiei, domnitorii nu s-au mulțumit doar să o sprijine numai la ei acasă, ci și în afară, acordînd danii generoase către Mitropolia din Transilvania, Patriarhia din Constantinopol sau Centrului Monahicesc de la muntele Athos.
Mitropolitul, considerat al doilea demnitar în stat, încorona domnitorul, era considerat întîiul sfetnic, membru de drept al Sfatului Țării în epoca modernă, iar în cea contemporană – membru de drept al Senatului parlamentar, conducător al unor solii politice și chiar „locțiitor” al domnitorului în caz de vacanță a tronului. Numeroși ierarhi ai Bisericii Ortodoxe Române și-au confundat misiunea apostolică, ecumenică cu cea obștească-socială și politică.
Exemplele istoriei românești abundă în astfel de cazurti. Ce a însemnat apostolatul religios și politic al episcopului de Blaj – Inochentie Micu (Klein) din secolul al XVIII-lea? Dar reprezentanții Școlii Ardelene, în frunte cu preotul Petru Maior? Cît de implicați au fost în politica românească mitropolitul Andrei Șaguna și preotul Vasile Lucaciu, din mișcarea memorandistă transilvăneană și militanți neobosiți pentru unitatea românilor?!
La 1848, în adevărata Revoluție Română preotul de țară Radu Șapcă, din Celeiul Romanaților, s-a situat în fruntea revoluționarilor la Adunarea de la Islaz.
Cînd regele Carol al II-lea și-a inaugurat regimul monarhic autoritar înlăturînd guvernarea Goga-Cuza, ca factor de echilibru în politica interbelică a țării a fost instaurat șef al Guvernului patriarhul Miron Cristea. În 1944, înlesnindu-i evadarea din lagărul de la Tg. Jiu liderului comunist Gheorghe Gheorghiu-Dej, preotul în cauză a fost ridicat la rangul de patriarh sub denumirea de Iustinian Marina, tocmai pentru o acțiune politică. Și exemplele de implicare în viața politică a țării de către clerul ortodox ar putea continua.
Recent, Sfîntul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, sub conducerea Prea-Fericitului patriarh Teoctist și cu susținerea nemijlocită a Prea-Înaltului Ierarh de Cluj, Bartolomeu Anania, a dispus scoaterea definitivă a clerului ortodox din viața politică a țării, rămînîndu-i acestuia doar dreptul de exprimare a dreptului de vot. De fapt, și acest lucru reprezintă tot politică, fără putința orientării, organizării și desfășurării vieții politice propriu-zise. Înregimentat în diferitele dregătorii ale țării, clerului ortodox nu-i mai este permis să se implice direct în politică. Măsura adoptată de Sfîntul Sinod poate fi apreciată și ca o discriminare față de celelalte culte religioase din România.
Prin legea fundamentală a țării – Constituția – dreptul la viața politică este interzis sau îngrădit și altor categorii de cetățeni – magistrații, militarii, funcționarii publici (în afara exprimării dreptului de vot) și atunci ne întrebăm: viața politică românească din zilele noastre cine s-o organizeze, orienteze, desfășoare? Corupții, afaceriștii, evazioniștii etc. etc? Și atunci de ce să ne mai mirăm că avem o clasă politică așa cum este?
Așteptăm legi drepte, echidistante, cu scop preponderent național, pentru binele celor mulți și defavorizați. Cine să le elaboreze dacă mentorii spiritualității românești din categoriile mai sus-enunțate sînt obstrucționați și marginalizați? Sistemul Legislativ, ca și cel de Drept administrativ se impune de îndată perfecționat. Dar nu știm ce ne mai spune Bruxellesul!
Nu pot să nu exclam: cîtă dreptate și adevăr cuprind stihurile lui Al. Sihleanu: „Fii ai României, frații mei de sînge/ Răscoliți cenușa vetrei strămoșești!/ Și văpaia slavei din trecut va-ncinge/ Inimile noastre mari și bărbătești”. (prof. dr. Jean CIUTĂ)
Lasă un răspuns