Pentru dorința firească de informare îmi luam știrile din mijloacele audio-vizuale și scrise, dar de mai bine de un an mi-a atras atenția cotidianul dvs., în special pagina „Opinii” cu spectrul ei larg ce oferă o bună și operativă comunicare cu cititorii. Apelîndu-vă, am întîlnit înțelegerea așteptată, dialogul s-a stabilit repede pe fondul celor ce mă interesau, „Ștefaniada” însemnînd un spațiu tipografic slujit cu grijă deosebită și periodicitate riguroasă pe care o văd desprinsă din lucrările Sf.Sinod al Bisericii Ortodoxe Române din vara anului trecut, cînd se constata cu îngrijorare că în învățămîntul nostru obligatoriu numărul orelor de istorie s-a redus, manualul de Istoria românilor s-a subțiat și se promitea că se vor lua măsuri de compensare prin sporirea manualului de religie cu material de studiu adecvat. Observația înaltului for era firească, știindu-se că cetățenii generațiilor viitoare nu vor avea toți studii universitare, dar învățămîntul preuniversitar trebuie să dea buni români care să simtă cu țara cunoscîndu-i trecutul și construindu-i viitorul, deoarece un popor fără istorie își găsește cu greu identitatea, iar dacă reperele sale îi sînt neglijate privind cu viitorul, pericolul este iminent.
Mai recent, personalități autorizate au făcut aprecieri față de învățămîntul preuniversitar și au spus că acesta mai are multe de făcut pînă să fie corespunzător cu sarcinile pe care le are în dreptul său. Anul comemorativ și omagial 2004 a adus în fața fiecăruia dintre noi speranțe mari și curate, care veneau spre noi progresiv, apogeul în județul nostru însemnînd „săptămîna ștefaniană” la Onești-Borzești și continuată la Putna odihnei „întîiului între voievozii neamului nostru”. Oficialitățile locale, județene și centrale, precum și invitații din alte țări au evidențiat, în comunicări științifice, predici și luări de cuvînt personalitatea uriașă a Domnului Moldovei Ștefan cel Mare și Sfînt la dorința poporului, rugătorul pentru sufletele noastre, simbolul de construcție și credință, cel a cărui gîndire este și astăzi actuală, cel sub care zona sacrului a atins un maxim neegalat, marcînd istoria multimilenară a românilor.
Chiar dacă sărbătorile au rămas în urmă, trăirile ne stăpînesc și vibrăm de fiecare dată cînd vine vorba sau gîndul despre Cel care a construit o țară, o spiritualitate, o credință, despre Cel care înseamnă figura cea mai respectată din frămîntata noastră istorie, despre Cel care a fost lăudat pentru faptele sale mai mult de străini, prin cronicile lor, despre Cel mare și neobosit ocrotitor al Europei întregi, „cea mai frumoasă icoană a românilor” (N.Iorga), căci zidind biserici și mănăstiri din zid – zidea suflete pentru trăinicia neamului și neamurilor.
Urmăresc presa spre a vedea descrierea de la harul și penița unor oameni competenți, eu considerîndu-mă nepregătit pentru o asemenea lucrare. Printre oamenii veniți la marele eveniment l-am întîlnit pe d-l Gheorghe Axinte, din satul Buciumi, care la cei 85 de ani ai săi, ca și învățătorul Nicolae Pîslaru din Cașin în urmă cu un veac, a ținut să fie prezent la Borzești. Nenea Ghiță, cum îi spunem mulți dintre cei care-l cunosc, e un om foarte respectat în sat, bun gospodar și în fruntea multor treburi obștești, copiii și nepoții lui au calificări superioare, se împlică în actul educațional al școlarilor satului. De opt ani de zile îl întîlnesc în curtea școlii unde are loc, de Înălțarea Domnului, cinstirea celor 122 de eroi pe care satul i-a dat pentru apărarea țării, noi depunînd coroane de flori din partea „Cultului Eroilor” și „Veteranul de război”, iar școlarii conduși de profesori prezintă un spectacol cultural-artistic adecvat la Crucea Eroilor.
Este locul să precizez că nenea Ghiță are o memorie fenomenală, de o bogăție cotropitoare, fiind în măsură să ne spună multe, multe zeci de poezii – deci, mii de versuri – care ar face deliciul celor mai selecte șezători literare. De reținut că mulți dintre noi nici nu am auzit de unele din acestea, dar care sînt de o încărcătură năucitoare prin adevărurile general valabile. La anii lui, vorba Măriei Sale: „ei… oleacă suflarea… oleacă piciorul… oleacă încheieturile… dar încolo… aproape nimic”. A luptat în Est, l-a cam părăsit auzul, se bucură nespus de mult cînd se reîntîlnește cu oameni cu care are ce discuta. De un an și ceva e văduv și-i grea singurătatea. Ce mai, haine grele, ca-n romanță! Dacă l-aș fi întîlnit la timp îi produceam o mare bucurie rugîndu-l să depună coroana în locul meu. Urmărind liturghia arhierească în alternanță cu prestația corurilor de adulți și copii, m-a întrebat dacă s-ar putea să spună și dînsul o poezie, însă, cu regret, a trebuit să-l mîhnesc spunîndu-i că totul e hotărît dinainte „cu ceasul în mînă”. I-am citit înțelegerea pe care doar ochii bătrînilor ne-o mai arată, capabili de renunțare și răbdare, dar l-am rugat să-mi amintească o poezie pe care-o știam în urmă cu peste 50 de ani și acum n-o mai știu. Ei bine, dînsul o știe și trebuie să-l reîntîlnesc spre a o scrie: „În lupta cu turcii, Țepeș, bravul domn / Un ostaș trimise la turci ca spion / Un ienicer prinse viteazul soldat / Și merse cu dînsul drept la împărat: / – În a mea împărăție ce cauți tu, oare? / Unde este Țepeș, cîtă oaste are? / – Unde este Țepeș, tu nu vei afla! /…. / Dacă acest vodă numit Țepeluș / Ce-a băgat atîta spaimă în supuși / Ar avea o sută de mii de panduri / Lumea ar cuprinde cu ai să-i ghiauri!” (Trebuie să spun că înainte de morala din finalul poeziei ostașul român a avut în fața sultanului o prestație care a cucerit toată admirația acestuia din urmă). Știe și poezia aceea cu 98 de strofe a Luceafărului de poet, fără să se sprijine pe însemnări!
Interesîndu-mă în special pagina „Opinii” pentru paleta largă a tematicii abordate, rețin numele domnului Eugen Verman, care semnează materiale de o mare sensibilitate și în care umanul e la el acasă și-mi sînt dragi interlocutorii autorului pentru felul în care rezolvă ei problemele vieții printr-o tranziție ce nu se mai termină, felul cum fac orice pentru a trăi abandonînd profesii care nu le-au dat cîndva griji. Cred că pentru unii decembrie 1989 se aseamănă într-o oarecare măsură cu ce s-a întîmplat atunci cînd lui Edison i-a venit ideea să cupleze proiecția pe ecran însemnînd filmul mut (dar susținut sonor de instrumentiști la pian, clarinet, trompetă etc.) cu sunetul înregistrat pe cilindri de ceară, astfel născîndu-se cinematograful; adică cinematograful pe care-l știm. Istoria culturii și civilizației tratează asocierea dintre imagine și sunet ca progres, dar pentru unii, inadaptabili, ea a dus la sinucideri. Aceste cazuri și lîngă ele multe altele mă trimit la prefața unei cărți scrise de un grup de francezi și apărută la Editura Humanitas: „Cartea neagră a comunismului” în care se specifică: „…istoria este știința nefericirii omenești” . Terifiant, nu?!
Știu că cel mai ușor lucru pe lume e să spui cuiva să facă ceva, dar cel mai greu e să faci tu ce-l sfătuiești pe altul să facă, dar împărtășind plăcerea d-lui Eugen Verman de a cunoaște oameni, plecînd de la acumularea cu totul aparte a d-lui Axinte, zic și eu ca siracuzanul Arhimede, care a văzut că apa din cada în care a intrat să facă baie s-a ridicat, iar picioarele îi erau mai ușoare: – Evrika!
Nu cumva domnia-sa își rezervă curiozitatea și plăcerea reportericească a unei deplasări, cu ceva kilometri de bandă în reportofon, cu ceva timp, spre a sta de vorbă cu un om care are ceva de dat nouă și noi nu ne facem timp să primim un dar fără pereche, asemănător cu cel pe care mi-l face din cînd în cînd marele duhovnic de la mănăstirea Sîmbăta de Sus, cuviosul Teofil Părăian, orb de la șapte ani, dar care uimește prin memoria sa? Am convingerea că „recolta” unei asemenea deplasări ar uimi pe mulți specialiști în filologie, nenea Ghiță Axinte fiind deținătorul unor „perle” pe care noi, în graba asta planetară, le nesocotim, iar anii lui sînt mulți, chiar trebuie să ne grăbim. Ce mare bucurie i-am face dacă ar vedea că ce a păstrat el pînă acum ar trebui urmașilor! (Corneliu CRISTEA)
Lasă un răspuns